Despre cinste, mocirlă şi speranţă

Ce am făcut noi, românii, cu noi înşine? Fără spirit dominator, precum neamţul de totdeauna sau turcul de odinioară, fără înclinaţii pragmatice de tip american, românul a fost în istorie cinstit, pacifist, omenos cu străinul şi un mare iubitor de glie - calităţi care l-au păstrat aproape de Dumnezeu.
Au trecut peste el invazii militare şi a rămas aici şi cu suflet tot românesc. Ceea ce n-au reuşit însă împotriva lui paloşul, puşca şi tunul a reuşit parşivenia unor neamuri aciuate printre noi de pe la 1700 încoace. De la ele românul a deprins beţia şi prefăcătoria. Vicleniei i-a urmat o doctrină cangrenată de minciună şi nimicitoare de valori care s-a întins pe jumătate de secol şi care a stins aproape definitiv cinstea românului - comunismul. Să fii cinstit azi este o ruşine naţională. Dacă spui doctorului că România este o ţară coruptă îţi dă dreptate, dar se supără dacă nu-i bagi nimic în buzunar ca să te îngijească, deşi primeşte leafă pentru asta. Dacă te dai în vorbă cu funcţionarul de la ghişeu despre corupţie îţi acceptă furia, dar se uită dintr-o parte la tine dacă nu i-ai lăsat ceva în cererea împăturită.
Scriu despre cinste plecând de la păţania unui prieten, N., pensionat medical în urma unei boli reale care i-a măcinat o vreme măruntaiele. După luni de zile de spitalizare şi după un regim medical strict, el a început să se simtă mai bine. Ştia că depensionarea nu era departe şi nu era supărat că iasă din rândul pensionaţilor din motive de boală, deopotrivă închipuiţi şi reali, ci era bucuros mai degrabă că scăpase de boală. N. este reexaminat de medici, care îl găsesc aproape sănătos şi îl depensionează. Acum el şi-a găsit de lucru şi este, vorba străzii, bine mersi. Înainte de depensionare însă în preajma vieţii sale din acel moment s-a creat o mică isterie generată de amici şi cunoscuţi. N. era sfătuit ce şi cum să facă să-şi prelungească, fie şi în absenţa bolii, venitul de la bugetul de stat. „Să ia şi el o sticlă de whisky şi să meargă la doctor să-i facă o internare de zi, să-i dea la mână că este încă bolnav. Convinge-l tu, că de mine nu ascultă, când i-am zis nici n-a vrut s-audă“. Aşa mi s-a adresat un prieten comun într-o seară târziu, la telefon. N-am făcut-o. Oricum, prietenul meu este de neînduplecat atunci când vine vorba de ceva care i-ar putea murdări viaţa şi sufletul.
Mai zilele trecute, N. mă caută la telefon să mi se plângă de faptul că un alt amic al său i-a reproşat faptul că a refuzat pensia medicală, ba chiar s-a supărat pe el din cauza asta, pentru că a auzit el că putea s-o prelungească şi că nu a vrut - adică tot un soi de refuz şi ăsta. N. a făcut ochii mari şi a rămas fără replică: cum, aşa a ajuns cinstea la noi, românii? Dacă refuzi să fii corupt într-o ţară coruptă până şi prietenii cei mai prieteni se leapădă de tine? Pentru că prietenul lui N. chiar s-a lepădat de el, prin faptul că i-a cerut imperativ să nu mai spună nimănui povestea asta. Era, adicătelea, îngrijorat că N. s-ar putea face de râsul lumii dacă lumea ar afla amănunte despre povestea sa. De parcă cine ştie ce crimă săvârşise şi care, odată aflată, avea să-l supună oprobiului public.
Să tragem linie şi să concluzionăm. În ce ţară trăim? În ţara în care, dacă toţi corupţii ar înnebuni, la propriu, subit şi inexplicabil la un moment dat, singurul nebun ar fi considerat cel sănătos (incoruptibilul); el ar fi singurul care n-ar mai avea zile bune în Cetate. Şi chiar aşa se întâmplă la noi: România este atât de coruptă, de la vlădică la opincă, încât dacă eşti onest, eşti văzut (şi oamenii au grijă să pună foc şi otravă în priviri) ca oaia neagră a societăţii. Prietenul prietenului meu n-o fi pus foc şi otravă în privirile cu care şi-a însoţit dojana lansată împotriva lui N., dar atitudinea lui indică existenţa unei crime pe care spiritul românesc şi-o asumă: corupţia a devenit un mod firesc de a fi al românului. Totuşi, atitudinea lui N. lasă loc speranţei, oricât de firavă ar fi ea. Atâta timp cât mai există români ca el, oricât de puţini, ţara asta mai are o şansă. Şi nu spun cuvinte mari!

P.S. O cunoştinţă nouă a mea, pare-se un om onest, mi-a spus recent, într-o discuţie tematică: „Astăzi, dacă eşti un om corect nu poţi trăi în România. N-ai cum. Ori mori, ori ai o viaţă ca vai de ea“. Îl cheamă George şi are dreptate. Dacă aşa-zisa revoluţie din 1989 era o revoluţie adevărată cu consecinţe pe măsură, nu aveam acum nevoie de o revoluţie morală radicală. Pentru că momentul de redeşteptare naţională a românilor a fost ratat, de fapt redus de protagoniştii lui 1989 la o mascaradă mascată, acum avem consecinţele mascaradei decembriste. Am avut şansa istorică să ne reluăm viaţa de la zero. Acum trebuie să ne ridicăm sufletul din mocirle sordide de neimaginat. Cu atât mai greu, cu cât însuşi sufletul este mocirlă!

Rânduri pentru Nicolae Truţă

Ca un copil

16 august 2010, după-amiază. Primesc un mesaj telefonic de la poetul şi jurnalistul George N. Elian, care îmi cere să-i infirm sau să-i confirm informaţia potrivit căreia marele artist plastic Nicolae Truţă a murit. Nu ştiam nimic. Îl caut la telefon pe poetul Ioan Smedescu, care mă paralizează: da, aşa este. Şocul se asociază instantaneu cu imaginea artistului pe stradă: ca o umbră. Aşa a fost Nicolae Truţă în viaţă: modest (şi vorbim de o modestie înnăscută, exasperant de adevărată), timid (şi vorbim de o timiditate reflexă, pe care nici statutul de mare artist, recunoscut ca atare, nu i-a putut-o anula), sincer (şi vorbim de sinceritatea pură, nealterată, ca de copil), candid, cu voce domoală, uneori egală, alteori incertă, dar mereu caldă. Nicolae Truţă n-a făcut rău nimănui pentru că făcea parte dintre cei în care Dumnezeu n-a lăsat nici cel mai mărunt loc în care răul şi-ar putea găsi sălaş. Toate acestea veneau, la el, dintr-o matrice a purităţii care leagănă, creşte, dezvoltă caractere umane alese, curate, luminoase, apropiate şi plăcute lui Dumnezeu.

Una cu arta

Omul are, îndeobşte, o alcătuire duală şi dualitatea umană se manifestă de multe, de foarte multe ori la artişti; omul e om şi artistul e artist. Ei bine, la Nicolae Truţă o asemenea demarcaţie n-a existat. Coeziunea dintre însuşirile sale umane, sufleteşti şi cele artistice a fost şi va rămâne şi în memoria noastră irefutabilă. Bunătatea, sinceritatea, omenia, simplitatea, intimitatea sa nedisimulată s-au prelungit în culori şi, prin molipsire firească, în ceilalţi. De aceea lucrările sale sunt traversate de candori care emoţionează la primul contact cu ochiul. De aceea Nicolae Truţă a fost atât de iubit de elevii care i-au trecut prin mână şi în vocea cărora apelativul “dom’ profesor” nu avea nimic academic, ci doar nuanţe de o familiaritate naturală. De aceea pe Nicolae Truţă prietenii şi cunoscuţii, deşi diferiţi ca fire şi manifestare, l-au iubit toţi la fel: sincer. De aceea apropiaţii simţeau nevoia să-i spună nu Nicolae, numele său de botez, ci Nae sau Năică. De aceea faţă de Nicolae Truţă cei care nu-i erau apropiaţi simţeau nevoia să-şi arate, totuşi, deferenţa.

Viaţa de după viaţă

Clasic, în măsura în care clasicul poartă germenii a ceea ce va să vină, şi nou, în măsura în care noul are strămoşi, Nicolae Truţă reprezintă în artă un echilibru calat pe valori solide. Fără să intrăm pe teritoriul criticului de artă, putem spune că fiecare lucrare a lui are rol şi rost, motivaţie artistică şi spirituală. Pânzele sale ţin de o modernitate care asigură emoţia colectivă în timp: iată viaţa de după viaţă pentru care Nicolae Truţă a ars “cu flacără în vânt”, precum spunea poetul rus Serghei Esenin.

Să râdem plângând. Sau invers

Om rar şi fin artist, despre care s-au exprimat admirativ critici de artă cu autoritate şi căruia munca întru frumos i-a fost răsplătită cu importante premii, Nicolae Truţă rămâne un reper moral şi un model artistic. Nimeni nu trebuie să uite însă cât de mult i-au plăcut viaţa, glumele bune, şuetele în preajma unui pahar cu vin, şotiile nevinovate. De aceea, la comemorarea unui an de la trecerea sa Dincolo, n-ar fi deloc inoportun ca tristeţea generată de absenţa sa să ne fie drapată de zâmbetul iscat, prin amintire, de râsul care-i zguduia, odată, umerii. Şi-avea un râs...

Camera video a oprit crima din educaţie

Câţi dintre şefii învăţământului românesc din teritoriu recunosc faptul că dezastrul de la examenul de bacalaureat de anul acesta are cauze în corupţie şi indiferenţă? Niciunul. Câţi dintre ei recunosc că, până anul trecut, rezultatele acestui examen erau baloane umflate prin îngăduinţa, toxică pentru elevi, a cadrelor didactice, diriginţi, directori de şcoală, supraveghetori? Nici unul. Câţi dintre ei ar fi dispuşi să pună în dezbatere, pe un fond autocritic, faptul că multe unităţi de învăţământ şi-au clădit prestigiul şi mândria cu procente mincinoase obţinute de elevi la bacalaureat? Din nou: nici unul. Inspectoratul Şcolar Judeţean Olt vrea evaluări şi explicaţii de la colegiile unde procentul de promovabilitate a fost ruşinos anul acesta. Evaluările şi explicaţiile sunt bune atunci când vorbim, într-adevăr, de cauze ce trebuie căutate în managementul şcolilor, în profilul profesional al dascălilor, în mediul din care provin unii elevi, de cauze care pot fi eliminate şi de aspecte negative ce pot fi îndreptate printr-o implicare pur profesională. Dar când ştim cu toţii că elevii au lăsat pregătirea în dorul lelii mizând pe frauda care a devenit un fenomen aproape natural la examenul de bacalaureat, că o altă realitate este mita, cu precădere la formele de învăţământ seral şi fără frecvenţă, când cunoaştem indiferenţa multora dintre cadrele didactice, evaluările şi explicaţiile sunt zadarnice, pentru că ele nu vor atinge niciodată fondul real al problemei. A fost nevoie de un examen organizat poliţienesc, cu camere video montate în săli, cu frică insuflată comisiilor de supraveghere ca să nu închidă ochii la practica copiuţelor sau la cea a “inspiraţiei” de la vecin, ca să vedem calitatea reală a învăţământului românesc actual. Ultima mare minciună a fost simularea bacalaureatului organizată la începutul lunii mai. În Olt, procentul celor care ar fi promovat examenul era de 80,59%. Ce s-a întâmplat între timp? Fie elevii au fost loviţi brusc de amnezie, fie nu au fost făcute ore la clasă, explică mai-marii IŞJ. O explicaţie cu iz ironic şi care sugerează subtil mizeria, sub aspect moral şi profesional, ce cangrenează sistemul educaţional românesc. Putem admite că este o prostie ca elevul de la o şcoală de arte şi meserii, unde se specializează, să zicem, în meseria de lăcătuş-mecanic, să dea examenul de maturitate în rând cu elevul de la un colegiu teoretic, viitor intelectual. O separare orgnizatorică a bacalaureatului este necesară în acest sens şi din acest punct de vedere putem acorda câteva circumstanţe atenuante Colegiului Tehnic “Ion Mincu” din Slatina, unde procentul de promovare a fost de doar 2,45% (un procent de pomină, totuşi, care reclamă măsuri radicale la nivelul acestei instituţii şcolare). Putem admite şi alte neajunsuri organizatorice a acestui moment important din viaţa celor care sfârşesc un ciclu de studii. Dar nimic nu se poate îndrepta, reface, reaşeza pe bazele normalităţii fără o mentalitate colectivă adecvată. Şi, cum mentalul colectiv nu poate fi modificat pe cale naturală decât în timp, prin schimbul generaţiilor (dar şi atunci dacă în moştenirile de tot felul intervine sânge pur pentru eradicarea năravurilor care prind la generaţiile tinere autohtone atât de uşor), rămâne ca acesta să fie măcar strunit cu forţa, sub zodia fricii. Cam aşa s-au petrecut lucrurile şi la recentul bacalaureat, unde au vegheat ochii camerelor de luat vederi pentru ca românimea implicată să-şi reprime proastele obiceiuri sub semnul “îngăduinţei” generate de interese meschine şi care falsifică totul: rezultate, autoevaluarea elevului, spiritul creativ, spiritul competiţiei, spiritul profesional şi, în general, tot ceea ce ar trebui să concure la ascendenţa societăţii româneşti în viitor şi în lume. Cu alte cuvinte, camera video a oprit crima din educaţie care se tot repetă de vreo 20 de ani încoace.

Rânduri pentru Fănuş Neagu

S-a dus şi Fănuş Neagu, s-a stins aici pentru a se reaprinde dincolo şi în memoria noastră. Scriu cu întârziere aceste rânduri pentru că, deşi bătrân şi bolnav, plecarea sa m-a luat prin surprindere (moartea ne surprinde de fiecare dată, orice am face; cu atât mai mult moartea fizică a celor nemuritori în dimensiunea simbolurilor veşnice). Fănuş Neagu nu a fost un scriitor român şi-atât; el a fost o lume, a fost lumea-spectacol. Orice construcţie artistică a sa este triumful sărbătoresc al artei. Nu i-am citit prea multe cărţi pentru că excesul său metaforic intră, în opinia mea, sub incidenţa zicalei potrivit căreia ceea ce este mult strică - deşi vorbim, în cazul său, de o potenţă narativă greu de atins. Prin urmare, putem zice că excesul său imagistic şi combinaţiile narative fine, aidoma unei broderii de mătase cu motive dintre cele mai migălos lucrate, şi-au avut propriul rost şi propria culoare. Fănuş Neagu a fost unic şi în artă şi în viaţă - un dublu spectacol în continuă expansiune, la propriu. I-au plăcut fotbalul şi oamenii, vinul roşu şi boema. Ce spun eu? A fost boemul prin excelenţă, cu ardere internă şi externă, cu trăire natural-explozivă. Predispoziţia-i lirică a ridicat cronica sportivă la rang de artă. Talentul şi munca de scriitor i-au fost răsplătite în breaslă: a adunat mai multe premii literare importante şi calitatea onorantă de membru titular al Academiei Române. Fănuş Neagu a fost Fănuş Neagu: inimitabil şi irepetabil. Şi iubit. Dumnezeu să-l odihnească în pace şi să nu-l certe atunci când mai scapă la o şuetă cu vin bun. Şi roşu.

Rânduri pentru Grigore Vieru

De ieri-noapte am rămas mai săraci şi mai slabi, mai mici şi mai neputincioşi, mai singuri. Aşa ne simţim noi, oamenii, sau aşa ar trebui să ne simţim atunci când cei care se nasc o dată la un secol sau o dată la mai multe secole dispar. Poetul român Grigore Vieru, basarabean prin voia sorţii şi a istoriei, a fost (crud şi nedrept prilej să folosim verbul la trecut) unul dintre aceştia, şi încă dintre cei cu aură binecuvântată de Dumnezeu. Delicat, cald, sincer, ingenuu. Şi nu doar prieten, ci frate, şi nu doar om, ci suflet ales. Şi, mai ales, o mare conştiinţă: civică, patriotică şi culturală. Poetul român Grigore Vieru a fost însăşi România reîntregită şi aşa va rămâne şi aşa trebuie să rămână amintirea sa în noi. „Când eram copil, la şcoală ni se spunea că limba moldovenească este una şi că limba română este alta. De aceea, rămâneam uimit să înţeleg ceea ce îşi spuneau oamenii de pe celălalt mal al Prutului atunci când mergeam cu vitele la păscut“, povestea, în urmă cu şase - şapte ani, Grigore Vieru la Slatina, unde fusese invitat să participe la Concursul naţional de poezie „Ion Minulescu“.
Prin el, Basarabia a respirat cu asupra de măsură româneşte, cultural şi patriotic. Poetul român Grigore Vieru n-a fost doar un simbol, n-a fost doar cineva care vorbea cu însufleţire despre ramul românesc, ci a fost însuşi ramul. Patriotismul său şi speranţa sa în reîntregirea neamului românesc au fost unice, cum unice au fost versurile sale, relaţia cu aproapele şi fiinţa sa. „Nu am, moarte, cu tine nimic“ - aşa sună unul dintre frumoasele şi simţitele sale versuri în poezia în care lui îi este milă de moarte. Moartea nu i-a întors sentimentul, pentru că ea nu alege.
Poetul român Grigore Vieru lasă în urmă un loc gol, care nu va putea fi umplut niciodată cu nimic, aşa cum se întâmplă cu oamenii aleşi. Şi ne lasă pe noi pradă unei tristeţi fără de margini şi fără leac. Trişti şi singuri.
(Publicat la 19 ianuarie 2009 în Gazeta de Olt)

Rânduri de Crăciun

Sunt momente când omul îşi poate uşura sufletul, momente în care el îşi poate regăsi într-o anumită proporţie curăţia pierdută, în care pot (re)naşte trăiri, iluminări şi şanse noi. În astfel de momente lesturile unei existenţe precare, păcătoase, insignifiante dispar, iar individul capătă înălţime spirituală şi linişte. Multă linişte. Sfânta Sărbătoare a Crăciunului este un asemenea prilej drapat şi de farmecul frumoaselor obiceiuri specifice acestei perioade, dacă bucuria sărbătorilor de iarnă pleacă din bucuria dumnezeirii, în buna tradiţie a unuia dintre cele mai mari evenimente ale creştinătăţii: naşterea Domnului nostru Iisus Hristos. Nevoia reîntoarcerii omului la valori pe care le-a pierdut în timp creşte o dată cu uitarea. Comoditatea de care beneficiază individul azi are un revers dramatic, în aceea că liniştea şi confortul adorm, o dată cu multe simţuri, sufletul. Ce face omul cu sufletul inactiv? Uită că este, de pildă, un bun creştin. Ia în uşor drama aproapelui, trece repede de cel care îi cere ajutorul, personalitatea sa se individualizează nepermis de mult, valorile materiale devin raţiunea vieţii sale, gestul de a da un ban celui care are nevoie este însoţit de greaţă şi tot aşa. Existenţa este egală pentru toate fiinţele, dar omul s-a îndepărtat de menirea dată de Dumnezeu. Şi totuşi, în momente precum Crăciunul omul are trăiri care îl îmbunează. Masa de Crăciun în familie nu este totuna cu masa de zi cu zi, şi nu mă gândesc la partea culinară. Sentimentul care leagă familia în jurul mesei de după slujba de la biserică este una care are legătură cu sfinţenia. Să fim, aşadar, mai buni zilele acestea, mai iertători, mai toleranţi. Să fim o familie mare. O singură familie pe pământ.
(Publicat la 24 decembrie 2008 în Gazeta de Olt)

România, în tangaj

Anul 2009 va fi unul de foc pentru România şi precis nu vom ieşi bine din tevatura politică, economică şi socială internă şi internaţională pentru că, aşa cum se întâmplă mereu, noi suntem luaţi pe nepregătite atunci când se petrec lucruri grave şi nici nu suntem în stare să găsim soluţii ad-hoc cât de cât solide în astfel de situaţii. Tabloul internaţional este unul al disperării şi România va fi purtată de val la voia întâmplării, pentru că întreaga noastră clasă politică rămâne instabilă şi cu priorităţi pe lângă realitate. Românii din Fâşia Gaza sunt una dintre priorităţile liniştite şi doar în astfel de conjuncturi se vede ineficienţa diplomaţiei româneşti. Oamenii au contactat demult Ambasada României din Tel Aviv, dar, pentru că oficialii români din Israel mai mult huzuresc decât să-şi facă bine treaba pentru care sunt gras plătiţi, lipsa legăturilor serioase dintre România şi patria evreilor i-a lăsat pe compatrioţii noştri la cheremul bombelor israeliene. Conflictul militar din Orientul Mijlociu a făcut deja o primă victimă în rândul românilor din Gaza, o femeie fiind rănită în timpul unui raid aerian. Să revenim în ţară, unde situaţia economică şi socială se îndreaptă spre dezastru şi unde gazele de la ruşi s-au împuţinat, deşi politicienii noştri ne liniştiseră că criza gazelor nu va afecta România. Uite că ne afectează, cum ne afectează şi criza economică mondială, deşi tot politicienii noştri, în frunte cu preşedintele Traian Băsescu, ne-au spus să ne culcăm pe-o ureche că România are graniţe sigure la asemenea fenomene. Dacă ne aruncăm privirea către categoriile sociale care au primit promisiuni electorale din abundenţă către finele anului trecut şi care acum stau să iasă din nou în stradă, avem datele unui început de an care anunţă o dezordine cu efecte pe termen scurt şi mediu dezastruoase. Tot ce ne-ar trebui ar fi o clasă politică responsabilă, un guvern eficient şi un preşedinte care să-şi lase deoparte rolul de preşedinte jucător pentru a-l îmbrăţişa pe acela de preşedinte îngrijorat. Clasă politică responsabilă nu avem şi nu vom avea în viitorul apropiat, pentru că ea nu apare după vreun colţ istoric aşa, ca la comandă. Guvernul este un hibrid doctrinar şi toate guvernele de acest fel au eşuat în România, pentru că majorităţile parlamentare care le-au susţinut au fost şi ele tot hibride. Pentru preşedintele Traian Băsescu, raţiunea de a fi este strict legată de jocurile politice de culise, cu mult mai interesante pentru el decât soarta poporului care l-a ales. Ţinând seama de toate acestea, cuvântul de ordine pentru anul românesc 2009 va fi degringolada. Şi cei care vor suferi la propriu nu vor fi politicienii.
(Publicat la 5 ianuarie 2009 în Gazeta de Olt)