Educaţie pe brânci

Au ieşit în stradă, zgândăriţi de promisiunile fără acoperire ale politicienilor. Au emis pretenţii salariale şi cei cu venituri mici, şi cei cu lefuri mai răsărite, şi cei care trăiesc numai din salariu, şi cei care îşi rotunjesc binişor venitul oficial cu bani din meditaţii. Dascălii vor un trai mai demn luând demnitatea drept un bun material. Despre calitatea educaţiei din România nu mai vorbeşte însă nimeni nimic, decât, poate, electoral, dar şi aşa foarte rar. Politicienii se feresc să pună pe tapet astfel de probleme sensibile care ar putea inflama orgolii profesionale imprevizibile sau de-a dreptul păguboase pentru ei la urne. Este mai uşor şi mult mai profitabil în România de astăzi să ceri voturi aruncând în dreapta şi-n stânga promisiuni decât să atragi atenţia populaţiei prin dezbateri publice asupra unei asemenea teme serioase şi necesare. Este cert că dascălii nu trăiesc în lux şi că ar merita mai mult, că munca lor este una de o importanţă covârşitoare pentru prezentul şi pentru viitorul ţării. Pe de altă parte însă, revendicările de ordin salarial pe fondul unei calităţi precare a actului educaţional sunt nedrepte, dacă nu chiar aberante. Într-o societate normală mărfurile sau serviciile au preţul calităţii lor. În România anului 2008 acest echilibru funcţionează cu mari şi dese sincope pe piaţa muncii, cu precădere în domeniile bugetare. Este şi cazul educaţiei, în care se investeşte, când se investeşte, haotic, în funcţie de tot felul de interese (politice, economice, etc). Ca în multe alte domenii bugetare, şi aici valorile sunt bulversate, nu există criterii sau, dacă există, sunt încălcate. Persoane fără calităţi manageriale ajung să conducă şcoli, concursurile pentru ocuparea posturilor sunt promovate de anumiţi oameni pe criterii din care cel valoric lipseşte de cele mai multe ori, relaţia elev-profesor este lipsită mai mereu de componenta pedagogică, relaţia profesor-familie se sprijină cel mai adesea pe existenţa fadelor şedinţe cu părinţii şi pe necesitatea aberantă a fondului clasei ş.a.m.d. Dacă la toate acestea mai adăugăm câteva „condimente”, precum tradiţionala şpagă ce se îngroaşă pe măsură ce urcăm etajele către mediul universitar, lipsurile profesionale resimţite acut la mulţi dintre oamenii „aciuaţi” în sistemul educaţional, centralismul care ţine încă strâns chingile sistemului în dauna mult mediatizatei descentralizări ce ar rezolva multe dintre problemele învăţământului românesc şi birocraţia unui minister care ascunde multe nepotisme, avem tabloul complet a ceea ce se întâmplă azi cu educaţia. Avem de-a face cu un sistem aflat la dispoziţia tuturor, inclusiv a politicienilor care, deşi au funcţii în administraţia publică sau calităţi importante prin parlament sau guvern, ei ajung să predea şi studenţilor la diverse facultăţi după ce şi-au definitivat studiile universitare sau postuniversitare în instituţii în care diploma se ia şi altcumva decât pe merit. Legislaţia este, şi ea, nestatornică în acest domeniu de la un mandat politic la altul, se schimbă mereu câte ceva, însă obiceiul acordării sumplimentelor financiare, precum salariile de merit sau distincţiile „Gheorghe Lazăr”, pe criterii „selective” nu se schimbă, în paguba multor profesionişti de care nu-şi aduce nimeni aminte. Emblematic pentru învăţământul românesc de astăzi mi se pare felul în care o profesoară a ajuns în fruntea unei şcoli unde se află şi astăzi. Femeia s-a prezentat la concurs, s-a aşezat în faţa calculatorului pe al cărui ecran erau deja afişate răspunsurile la una dintre probe şi, uitând că în privinţa ei totul era aranjat, s-a dat de gol. „Nu vă supăraţi, la mine pe monitor scrie ceva, or fi răspunsurile!”, s-a mirat ea cu voce tare către reprezentantul comisiei de concurs care ştia că persoana în cauză trebuia să ajungă, cum-necum, director de şcoală. „Doamnă, s-ar putea să fie vorba de răspunsuri-capcană“, a încercat acesta să dreagă busuiocul. Ceilalţi participanţi au înţeles lesne despre ce era vorba: pe femeie a luat-o gura pe dinainte. Episodul a făcut repede înconjurul mediului didactic. Persoana în discuţie este şi acum şefă de şcoală, o şcoală din mediul rural.
Ori de câte ori s-au schimbat miniştri educaţia de la noi a luat-o de la început. Ea nu a avut o continuitate. Aşa se va întâmpla şi acum, când portofoliul ministerului îi revine unei femei care a mai ocupat această funcţie. Ea nu este de acord cu multe lucruri ale predecesorilor săi. O va lua, evident, de la capăt. Vom avea din nou educaţie de-a buşilea, pe brânci şi...se sfârşeşte mandatul. Alt ministru, alt început.
(Publicat la 23 decembrie 2008 în Gazeta de Olt)