Nu ne trebuie mai mult să acceptăm definitiv că interesul naţional a
căzut iremediabil într-o demagogie sordidă şi absolută. Criza economică
mondială a degenerat până la rolul unui steag electoral de pe care au
fost şterse toate siglele de partid, cu excepţia celor aparţinând PD-L
şi PSD. Noua coaliţie imposibilă (dar trăim în România) care se
prefigurează între PD-L şi PSD pentru formarea viitorului guvern nu este
rezultatul unei necesităţi obiective care să fi provocat negocieri
între partidele parlamentare pe cale de consecinţă firească. Nu. Este
rezultatul unor manevre machiavelice între partide care şi-au întins
unul altuia curse, urmărind exclusiv să prindă o poziţie cât mai
influentă în următorul executiv. Exemplu: Mircea Geoană şi Adrian
Năstase au negociat la sânge cu Călin Popescu Tăriceanu şi Bogdan
Olteanu duminică noapte, împărţindu-şi portofolii şi ministere într-un
guvern PSD-PNL schiţat de Olteanu pe bloc-notes. În aceeaşi noapte, era
concepută şi strategia prin care social-democraţii şi liberalii să-i
forţeze mâna lui Traian Băsescu să-l nominalizeze pe Geoană, într-un
final, pentru funcţia de premier şi să-i pună pe democrat-liberali în
faţa faptului împlinit, prinzându-i cumva pe picior greşit. Părţile s-au
înţeles, liderii au semnat şi un soi de protocol, care cuprindea şi
schiţa următorului guvern, cu excepţia lui Mircea Geoană, care mergea în
paralel la două capete, cu PNL şi PD-L. La negocieri nu a discutat
nimeni de criză, de problemele din educaţie, de alte neajunsuri ale
ţării care ard, ci a fost o împărţeală tâlhărească a prăzii.
Guvernul-schiţă a căzut în aceeaşi noapte, prin trădarea lui Geoană,
care s-a gândit probabil că o opoziţie puternică ar fi putut pune multe
piedici respectivului executiv în parlament. Aşa că a mers la
democrat-liberali, unde procedura împărţelii a fost reluată prin locuri
de taină cu mult înainte de întâlnirea oficială de la Palatul
Parlamentului. Şi tot aşa. Interesul poartă orice altceva, numai
adjectivul public nu.
Editorialişti de primă mână analizează
reîntâlnirea celor două partide din toate punctele de vedere. Se pleacă
de la premise plauzibile, se caută explicaţii care se susţin, apar
motivaţii interesante, totul serios şi logic, scăpându-se însă din
vedere că, în politică, seriozitatea şi logica sunt simple instrumente
de lucru, simple mijloace, simple măşti. Unii spun că soluţia PD-L - PSD
nu este chiar şocantă, aşa cum o percep electoratul democrat-liberal şi
cei care iau în serios teoriile doctrinare, că, de fapt, se reîntâlnesc
două partide crescute din aceeaşi tulpină ideologică. Alţii arată că un
mariaj PD-L - PNL ar fi avut parte de un nou divorţ. Unii susţin că
această coaliţie dintre democrat-liberali şi social-democraţi este
motivată de liniştea unui guvern cu foarte mare susţinere parlamentară.
Alţii privesc varianta ca pe singurul compromis oportun la care ar
trebui să subscrie tot românul, pe principiul alegerii răului cel mai
mic. Să nu uităm însă că şi mulţi dintre analiştii politici cu audienţă
naţională sunt împărţiţi în tabere care susţin o formaţiune sau alta, un
lider politic cu personalitate sau altul. Duelurile dintre ei la
emisiunile televizate, în care au loc flagrante evaziuni de la
obiectivitate, spun totul. În definitiv, trăim o mare minciună la care
participăm cu toţii. Dacă poporul ieşea la vot în procent masiv, alta
era situaţia. N-a fost să fie. Scena politică românească este ca o scenă
propriu-zisă pe care actorii îşi fac simţită prezenţa doar din când în
când, cea mai mare parte a timpului aflându-se într-o veşnică viermuială
în culise. Din sală spectatorii lipsesc aproape întotdeauna.
(Publicat la 12 decembrie 2008 în Gazeta de Olt)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu