Despre respect

Intru odată într-un magazin cu gândul să cumpăr o îngheţată. Aştept să-mi vină rândul şi cer. „Aşteaptă, dom’le, că am treabă acum!“, spune vânzătoarea, luând banii de la cel din spatele meu. Nu înţeleg pe moment. Înţeleg mai târziu, după ce părăsesc, iritat şi năucit, spaţiul comercial deloc prietenos din cauza celei de la tejghea: ca să-mi dea îngheţata, trebuia să iasă afară din magazin, unde se găsea lada frigorifică. Iar lucrul ăsta l-ar fi făcut după ce sfârşea cu clienţii din magazin. O fi fost poate chiar patroana, ţinând seama de curajul iresponsabil de a refuza un client. Iritarea mi se transformă în revoltă. Îmi vine în minte imaginea unei vânzătoare-patroană dintr-un sătuc italian, care atunci când se întâlnea pe stradă cu clienţii obişnuiţi îi saluta, le vorbea frumos şi era toată un zâmbet. „Este şmecheră, nu vrea să piardă clienţi“, mi-a spus o prietenă italiancă atunci când i-am vorbit despre diferenţele de comportament social dintre Occident şi Est, folosind drept exemplu diferenţa dintre omenia „interesată“ a concetăţenei sale şi o vânzătoare româncă. Nu era neapărat şmecheră femeia, ci cu simţ comercial dublat de respectul pentru cei care-i calcă pragul.
În jumătate de ceas revolta îmi scade pentru că mă dumireşte (a câta oară?) vechiul şi infinitul adevăr: românii sunt români şi basta. Nu s-au respectat niciodată între ei. Or, totul în interrelaţiile umane pleacă, într-o societate normală, de la respect, pentru că pe respect se fundamentează o întreagă filozofie de viaţă. Nerespectându-ne între noi, nu există nici respectul de sine. Nerespectându-ne între noi, manifestăm indiferenţă faţă de aproape. Nerespectându-ne între noi, arătăm indiferenţă faţă de comunitate. Lipsa respectului generează trăiri şi manifestări negative, orgolii, ură, ambiţie prostească precum în zicala cu capra vecinului etc. Cam de aici ni se trage, de aceea avem conducătorii pe care îi merităm şi viaţa pe care o merităm. Nu ne respectăm între noi, dar avem pretenţia să ne respecte cei pe care îi trimitem în parlament sau în guvern. Nu ne respectăm între noi, dar vrem să fim respectaţi pe stradă de poliţişti, sau în spitale de doctori, sau la ghişee de funcţionarii publici. Un asemenea paradox n-o să se întâmple. Politicienii pe care îi votăm o dată la patru ani, poliţiştii, medicii şi funcţionarii de la ghişeu sunt ca noi. Sunt români cu mentalitate românească, nu pot fi altcumva decât majoritatea.
Intru altădată într-un alt magazin şi cer să mi se prezinte puţin o marfă. „Ai, dom’le, cumperi sau nu? Dacă nu eşti hotărât, vino când ştii ce vrei!“. Vinovat sunt eu, clientul, care am pretenţia să ştiu câte ceva despre o marfă de pe care lipseşte eticheta cu obligatoriile, prin lege, informaţii. Plec. Hotărât să nu mai dau niciodată pe acolo. Nu pot însă renunţa la cumpărături. Aşa că o să am mult şi bine parte de umilinţă când merg să cumpăr, punând umărul la profitul patronului asigurat de adaosul comercial cu mult peste pragul bunului-simţ.
P.S. Îi spun într-o zi unuia cu magazin şi profit că ar trebui să investească în comunicarea angajaţilor cu clienţii. „Cum adică, să plătesc ca să vorbească ei cu clientu’? Da’ ce, sunt muţi?“