Bleah!

Mă gândesc: se apropie alegerile parlamentare, mai sunt doar şase zile şi ar trebui să mai scriu câte ceva despre asta, despre ce braşoave mai debitează candidaţii, despre mizeriile din campania electorală, despre importanţa alegerilor în condiţiile în care nimeni „din popor“ nu le mai acordă o importanţă prea mare pentru că oamenii s-au săturat de minciună, ipocrizie, neruşinare şi sărăcie; despre calitatea joasă a unora dintre cei intraţi în competiţie, despre calitatea îndoielnică a altora, despre neruşinarea multora de a merge înainte, deşi au ieşit la iveală acte reprobabile care le aparţin; despre căderea ţării din lacul comunist în puţul unei clase politice incompetente în a-şi depăşi interesele personale; despre cuminţenia poporului român, care înseamnă de fapt laşitate mioritică pe care „şmecherii“ naţiei o exploatează la maximum. Mă gândesc că trebuie să scriu despre astea şi, brusc, mă (re)văd la medic, în cabinetul unei doctoriţe între două vârste, care îmi solicită adeverinţă de salariu vizată de Casa Judeţeană pentru Asigurări de Sănătate. Hait!, am scrântit-o. N-am. Am uitat cu desăvârşire de obligaţiile la care mă supune statul atunci când vreau să-mi cer drepturile ce mi se cuvin de la sine. Caut la repezeală o soluţie şi o găsesc: încep să strig la medic că nu este vina mea, a pacientului, că sistemul sanitar din România nu are încă o reţea informatică integrată funcţională, graţie căreia oamenii să nu mai fie siliţi să alerge în nu ştiu câte părţi pentru a dovedi că îşi plătesc cinstit obligaţiile către stat. „Dumneavoastră ar trebui doar să tastaţi câteva butoane, să-mi găsiţi numele şi restul datelor“, îi spun doctoriţei. „Ştiu, dar nu este nici vina mea“, răspunde ea. Are dreptate. Mă consultă şi îmi dă reţetă totuşi după ce îmi fac „numărul“ pe un ton foarte convingător şi după ce şi ea îşi face „numărul“ de apărare. Doctor şi pacient sfidând regulile aiuritoare şi birocratice ale unui stat kafkian într-un gest instinctual de solidaritate.
Să revin însă la alegeri. Caut ideea de fond pentru un comentariu şi mă pomenesc în sala cu ghişee de jur împrejur a Direcţiei Economice a primăriei. Îmi trebuie nu ştiu ce chitanţă pentru a dovedi, la alt ghişeu dintr-o altă instituţie, că sunt bun platnic, dar o doamnă drăguţă îmi spune de dincolo de geam că trebuie să plătesc impozitul pe clădire pe tot anul în curs dacă vreau să mi se elibereze documentul solicitat. „Bine, bine, dar mai sunt câteva luni bune până la sfârşitul anului. „Nu contează, astea-s regulile“. Documentul cerut îmi trebuie neapărat, aşa că mă dau bătut. Dau fuga la un bancomat să scot bani, să plătesc impozitul cu mult înainte de vreme şi rezolv problema, dându-mă înfrânt în confruntarea cu sistemul. Uite însă că m-am îndepărtat de ceea ce mi-am propus. Trebuia să scriu despre alegeri. Aşadar….. „Fugi dom’ne, de aici. Nu înţelegi că nu poţi merge unde vrei dumneata? Mergi unde avem noi bilete“, strigă o funcţionară cu nervii inflamaţi din spatele unui ghişeu al Casei Judeţene de Pensii. Mă apropii să văd cine i-a căzut victimă şi observ un bătrânel mărunt, neputincios, care o roagă frumos pe funcţionară să-i dea biletul care-i trebuie, că doctorul l-a trimis la o anume staţiune, unde trebuie să se trateze de o anume boală. „De fapt, dumneata trebuie să aştepţi să-ţi vină rândul că, uite, nu eşti pe tabel. „Dar am venit de două ori, rândul meu când vine?!“, se aude vocea jumătate indignată, jumătate circumspectă a omului: cine ştie, dacă se supără definitiv cucoana şi nu-i mai dă bilet nici când i-o veni rândul?
Uite cum mă ia valul şi mă îndepărtez mereu de tema pentru care m-am aşezat în faţa computerului. Ce ţi-e şi cu realitatea asta neaoşă românească, produsul nu a 18 ani de democraţie postrevoluţionară, ci a 50 de ani de comunism prelungit până hăt, departe, în timp. Mă dau bătut: nu mai scriu despre alegeri, despre campanie, despre candidaţi, despre minciunile lor electorale, despre sistemul ăsta stricat de viaţă, care nu este nici comunism, nici democraţie, ci o ciudăţenie socială în care sistemul sanitar rămâne ineficient, deşi plătim mereu cu toţii pentru eficientizarea lui, în care birocraţia legalizată te ucide şi în care funcţionarul de la ghişeu continuă să te trateze ca pe o slugă, deşi primeşte salariul din contribuţia ta. Bleah!
(Publicat la 25 noiembrie 2008 în Gazeta de Olt)