Sunt momente când omul îşi poate uşura sufletul, momente
în care el îşi poate regăsi într-o anumită proporţie curăţia pierdută,
în care pot (re)naşte trăiri, iluminări şi şanse noi. În astfel de
momente lesturile unei existenţe precare, păcătoase, insignifiante
dispar, iar individul capătă înălţime spirituală şi linişte. Multă
linişte. Sfânta Sărbătoare a Crăciunului este un asemenea prilej drapat
şi de farmecul frumoaselor obiceiuri specifice acestei perioade, dacă
bucuria sărbătorilor de iarnă pleacă din bucuria dumnezeirii, în buna
tradiţie a unuia dintre cele mai mari evenimente ale creştinătăţii:
naşterea Domnului nostru Iisus Hristos. Nevoia reîntoarcerii omului la
valori pe care le-a pierdut în timp creşte o dată cu uitarea.
Comoditatea de care beneficiază individul azi are un revers dramatic, în
aceea că liniştea şi confortul adorm, o dată cu multe simţuri,
sufletul. Ce face omul cu sufletul inactiv? Uită că este, de pildă, un
bun creştin. Ia în uşor drama aproapelui, trece repede de cel care îi
cere ajutorul, personalitatea sa se individualizează nepermis de mult,
valorile materiale devin raţiunea vieţii sale, gestul de a da un ban
celui care are nevoie este însoţit de greaţă şi tot aşa. Existenţa este
egală pentru toate fiinţele, dar omul s-a îndepărtat de menirea dată de
Dumnezeu. Şi totuşi, în momente precum Crăciunul omul are trăiri care îl
îmbunează. Masa de Crăciun în familie nu este totuna cu masa de zi cu
zi, şi nu mă gândesc la partea culinară. Sentimentul care leagă familia
în jurul mesei de după slujba de la biserică este una care are legătură
cu sfinţenia. Să fim, aşadar, mai buni zilele acestea, mai iertători,
mai toleranţi. Să fim o familie mare. O singură familie pe pământ.(Publicat la 24 decembrie 2008 în Gazeta de Olt)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu