16 august 2010, după-amiază. Primesc un mesaj telefonic de la poetul şi jurnalistul George N. Elian, care îmi cere să-i infirm sau să-i confirm informaţia potrivit căreia marele artist plastic Nicolae Truţă a murit. Nu ştiam nimic. Îl caut la telefon pe poetul Ioan Smedescu, care mă paralizează: da, aşa este. Şocul se asociază instantaneu cu imaginea artistului pe stradă: ca o umbră. Aşa a fost Nicolae Truţă în viaţă: modest (şi vorbim de o modestie înnăscută, exasperant de adevărată), timid (şi vorbim de o timiditate reflexă, pe care nici statutul de mare artist, recunoscut ca atare, nu i-a putut-o anula), sincer (şi vorbim de sinceritatea pură, nealterată, ca de copil), candid, cu voce domoală, uneori egală, alteori incertă, dar mereu caldă. Nicolae Truţă n-a făcut rău nimănui pentru că făcea parte dintre cei în care Dumnezeu n-a lăsat nici cel mai mărunt loc în care răul şi-ar putea găsi sălaş. Toate acestea veneau, la el, dintr-o matrice a purităţii care leagănă, creşte, dezvoltă caractere umane alese, curate, luminoase, apropiate şi plăcute lui Dumnezeu.
Una cu arta
Omul are, îndeobşte, o alcătuire duală şi dualitatea umană se manifestă de multe, de foarte multe ori la artişti; omul e om şi artistul e artist. Ei bine, la Nicolae Truţă o asemenea demarcaţie n-a existat. Coeziunea dintre însuşirile sale umane, sufleteşti şi cele artistice a fost şi va rămâne şi în memoria noastră irefutabilă. Bunătatea, sinceritatea, omenia, simplitatea, intimitatea sa nedisimulată s-au prelungit în culori şi, prin molipsire firească, în ceilalţi. De aceea lucrările sale sunt traversate de candori care emoţionează la primul contact cu ochiul. De aceea Nicolae Truţă a fost atât de iubit de elevii care i-au trecut prin mână şi în vocea cărora apelativul “dom’ profesor” nu avea nimic academic, ci doar nuanţe de o familiaritate naturală. De aceea pe Nicolae Truţă prietenii şi cunoscuţii, deşi diferiţi ca fire şi manifestare, l-au iubit toţi la fel: sincer. De aceea apropiaţii simţeau nevoia să-i spună nu Nicolae, numele său de botez, ci Nae sau Năică. De aceea faţă de Nicolae Truţă cei care nu-i erau apropiaţi simţeau nevoia să-şi arate, totuşi, deferenţa.
Viaţa de după viaţă
Clasic, în măsura în care clasicul poartă germenii a ceea ce va să vină, şi nou, în măsura în care noul are strămoşi, Nicolae Truţă reprezintă în artă un echilibru calat pe valori solide. Fără să intrăm pe teritoriul criticului de artă, putem spune că fiecare lucrare a lui are rol şi rost, motivaţie artistică şi spirituală. Pânzele sale ţin de o modernitate care asigură emoţia colectivă în timp: iată viaţa de după viaţă pentru care Nicolae Truţă a ars “cu flacără în vânt”, precum spunea poetul rus Serghei Esenin.
Să râdem plângând. Sau invers
Om rar şi fin artist, despre care s-au exprimat admirativ critici de artă cu autoritate şi căruia munca întru frumos i-a fost răsplătită cu importante premii, Nicolae Truţă rămâne un reper moral şi un model artistic. Nimeni nu trebuie să uite însă cât de mult i-au plăcut viaţa, glumele bune, şuetele în preajma unui pahar cu vin, şotiile nevinovate. De aceea, la comemorarea unui an de la trecerea sa Dincolo, n-ar fi deloc inoportun ca tristeţea generată de absenţa sa să ne fie drapată de zâmbetul iscat, prin amintire, de râsul care-i zguduia, odată, umerii. Şi-avea un râs...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu