Mi se îmbolnăveşte într-o noapte copilul, rău de tot. Febră de 41 de
grade Celsius. Chem ambulanţa şi, pentru că întârzie, plecăm cu maşina
unui prieten la spital. Aşteptăm la camera de gardă peste jumătate de
ceas până când medicul, pensionabil, catadicseşte să coboare de la etaj,
unde omul avea şi cameră de dormit pe timpul nopţii. Între timp,
asistenta de la urgenţe vede că starea copilului se înrăutăţeşte şi
intră în panică. Îi dă cu spirt pe piept şi mai apelează o dată
telefonul, către medic. Este grav. Calm şi încet, medicul. Om bătrân. Mă
întreabă dacă am perfuzor. „Aaa, nu aveţi?! Trebuie să cumpăraţi, că
spitalu’ n-are”. Am să cumpăr. Ajungem la etaj, ni se dă un salon plin
ochi cu copii care plâng şi mămici care vorbesc, amestecat, româna şi
roma. Pătuţuri mici, pentru copii. Mămicilor li se asigură doar statul
în poziţia şezut, pe scăunele. Cu copilul rămâne, evident, soţia, care a
doua zi se plânge că i-au dispărut nişte hăinuţe. Spun asta
personalului medical care mă trimite la poliţie. Nu mă duc. Mă duc,
însă, la medic, să-l rog să găsească pentru soţie şi copil un alt salon,
mai liniştit şi mai sigur. Mă ascultă răbdător şi mă priveşte într-un
fel anume. Aşa este, uitasem de obişnuita „atenţie”. Numai că boala
copilului mă prinsese fără bani în casă. Aşa că trebuie să găsesc
soluţia salvatoare. Observ că unul dintre buzunarele medicului este mai
umflat. Mă reped şi îi bag o singură bancnotă de 10.000 de lei vechi.
Bancnota s-a amestecat cu altele. Nu trece mult şi soţiei i se pune la
dispoziţie o rezervă pentru „anumiţi oameni”, cu pat mare şi radiator. A
trebuit doar să dau ceva. În România toată lumea dă câte ceva, la
poliţist, la doctor, la magistrat, la ghişeu, la Permise Auto etc. Aşa
că, gândesc eu, în România lupta împotriva corupţiei este o glumă.
Pentru că, se ştie, corupţia românească nu este un fenomen extirpabil,
ci este un mod de viaţă. Marea corupţie există pentru că există corupţia
mică, generalizată. Omul simplu cu sănătatea-n băţ ştie că trebuie să
dea, medicul care-l poate rezolva (sau nu) ştie că trebuie să primească.
Un consens care funcţionează de multă, de foarte multă vreme. Lupta
împotriva corupţiei ar putea deveni adevărată dacă ea s-ar da în
individ, nu la televizor între demagogi şi nici, o dată la patru ani, cu
miză electorală, între aceeaşi demagogi. Şpaga la români nu ţine de
istoria recentă. În spaţiul carpato-danubiano-pontic se dă şpagă de la
cucerirea Daciei încoace. Ea este organică, are mâini, picioare şi
creier, pentru că se confundă cu individul, este parte din viaţa lui. Ne
înfuriem atunci când vorbim de medicii care primesc bani sau alte
bunuri necuvenite, ne revoltăm când aflăm din presă că un oficial a fost
prins în flagrant în timp ce primea mită, suntem neiertători cu cei
care, deşi au salariu fix de bugetar, îşi ridică în timp record vilă la
munte şi se plimbă cu maşini de invidiat. Tot noi, însă, mergem cu
peşcheşul la doctor, mituim poliţistul când ne prinde „pe bec” în
trafic, îi plasăm ceva bugetarului care trebuie să ne rezolve mai repede
aprobarea unei cereri şi tot aşa.
Mă-ntorc la medicul căruia a
trebuit să-i îndes o bancnotă în buzunar ca să motivez lunga introducere
a materialului de faţă: după întâmplare, mi-am dat seama că soţia şi
copilul fuseseră introduşi strategic în salonul acela supraaglomerat.
Doctorul ştia că o să-l căutăm a doua zi. Românul recurge la asemenea
strategii cu inventivitate şi succes fără scrupule, pentru că ele
(strategiile) ţin de fondul comun al lucrurilor în cazul nostru. Aşa se
face. Marea corupţie are cauze în lipsa gradul nostru redus de
civilizaţie. Lupta împotriva acestui flagel ar trebui să se dea în
fiecare din noi şi, dacă acest lucru ar deveni, prin absurd, o realitate
generală cândva, într-o zi am putea fi respectaţi „pe bune” de marile
culturi. Într-o zi…
(Publicat la 3 octombrie 2008 în Gazeta de Olt)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu