Despre cinste, mocirlă şi speranţă

Ce am făcut noi, românii, cu noi înşine? Fără spirit dominator, precum neamţul de totdeauna sau turcul de odinioară, fără înclinaţii pragmatice de tip american, românul a fost în istorie cinstit, pacifist, omenos cu străinul şi un mare iubitor de glie - calităţi care l-au păstrat aproape de Dumnezeu.
Au trecut peste el invazii militare şi a rămas aici şi cu suflet tot românesc. Ceea ce n-au reuşit însă împotriva lui paloşul, puşca şi tunul a reuşit parşivenia unor neamuri aciuate printre noi de pe la 1700 încoace. De la ele românul a deprins beţia şi prefăcătoria. Vicleniei i-a urmat o doctrină cangrenată de minciună şi nimicitoare de valori care s-a întins pe jumătate de secol şi care a stins aproape definitiv cinstea românului - comunismul. Să fii cinstit azi este o ruşine naţională. Dacă spui doctorului că România este o ţară coruptă îţi dă dreptate, dar se supără dacă nu-i bagi nimic în buzunar ca să te îngijească, deşi primeşte leafă pentru asta. Dacă te dai în vorbă cu funcţionarul de la ghişeu despre corupţie îţi acceptă furia, dar se uită dintr-o parte la tine dacă nu i-ai lăsat ceva în cererea împăturită.
Scriu despre cinste plecând de la păţania unui prieten, N., pensionat medical în urma unei boli reale care i-a măcinat o vreme măruntaiele. După luni de zile de spitalizare şi după un regim medical strict, el a început să se simtă mai bine. Ştia că depensionarea nu era departe şi nu era supărat că iasă din rândul pensionaţilor din motive de boală, deopotrivă închipuiţi şi reali, ci era bucuros mai degrabă că scăpase de boală. N. este reexaminat de medici, care îl găsesc aproape sănătos şi îl depensionează. Acum el şi-a găsit de lucru şi este, vorba străzii, bine mersi. Înainte de depensionare însă în preajma vieţii sale din acel moment s-a creat o mică isterie generată de amici şi cunoscuţi. N. era sfătuit ce şi cum să facă să-şi prelungească, fie şi în absenţa bolii, venitul de la bugetul de stat. „Să ia şi el o sticlă de whisky şi să meargă la doctor să-i facă o internare de zi, să-i dea la mână că este încă bolnav. Convinge-l tu, că de mine nu ascultă, când i-am zis nici n-a vrut s-audă“. Aşa mi s-a adresat un prieten comun într-o seară târziu, la telefon. N-am făcut-o. Oricum, prietenul meu este de neînduplecat atunci când vine vorba de ceva care i-ar putea murdări viaţa şi sufletul.
Mai zilele trecute, N. mă caută la telefon să mi se plângă de faptul că un alt amic al său i-a reproşat faptul că a refuzat pensia medicală, ba chiar s-a supărat pe el din cauza asta, pentru că a auzit el că putea s-o prelungească şi că nu a vrut - adică tot un soi de refuz şi ăsta. N. a făcut ochii mari şi a rămas fără replică: cum, aşa a ajuns cinstea la noi, românii? Dacă refuzi să fii corupt într-o ţară coruptă până şi prietenii cei mai prieteni se leapădă de tine? Pentru că prietenul lui N. chiar s-a lepădat de el, prin faptul că i-a cerut imperativ să nu mai spună nimănui povestea asta. Era, adicătelea, îngrijorat că N. s-ar putea face de râsul lumii dacă lumea ar afla amănunte despre povestea sa. De parcă cine ştie ce crimă săvârşise şi care, odată aflată, avea să-l supună oprobiului public.
Să tragem linie şi să concluzionăm. În ce ţară trăim? În ţara în care, dacă toţi corupţii ar înnebuni, la propriu, subit şi inexplicabil la un moment dat, singurul nebun ar fi considerat cel sănătos (incoruptibilul); el ar fi singurul care n-ar mai avea zile bune în Cetate. Şi chiar aşa se întâmplă la noi: România este atât de coruptă, de la vlădică la opincă, încât dacă eşti onest, eşti văzut (şi oamenii au grijă să pună foc şi otravă în priviri) ca oaia neagră a societăţii. Prietenul prietenului meu n-o fi pus foc şi otravă în privirile cu care şi-a însoţit dojana lansată împotriva lui N., dar atitudinea lui indică existenţa unei crime pe care spiritul românesc şi-o asumă: corupţia a devenit un mod firesc de a fi al românului. Totuşi, atitudinea lui N. lasă loc speranţei, oricât de firavă ar fi ea. Atâta timp cât mai există români ca el, oricât de puţini, ţara asta mai are o şansă. Şi nu spun cuvinte mari!

P.S. O cunoştinţă nouă a mea, pare-se un om onest, mi-a spus recent, într-o discuţie tematică: „Astăzi, dacă eşti un om corect nu poţi trăi în România. N-ai cum. Ori mori, ori ai o viaţă ca vai de ea“. Îl cheamă George şi are dreptate. Dacă aşa-zisa revoluţie din 1989 era o revoluţie adevărată cu consecinţe pe măsură, nu aveam acum nevoie de o revoluţie morală radicală. Pentru că momentul de redeşteptare naţională a românilor a fost ratat, de fapt redus de protagoniştii lui 1989 la o mascaradă mascată, acum avem consecinţele mascaradei decembriste. Am avut şansa istorică să ne reluăm viaţa de la zero. Acum trebuie să ne ridicăm sufletul din mocirle sordide de neimaginat. Cu atât mai greu, cu cât însuşi sufletul este mocirlă!

Rânduri pentru Nicolae Truţă

Ca un copil

16 august 2010, după-amiază. Primesc un mesaj telefonic de la poetul şi jurnalistul George N. Elian, care îmi cere să-i infirm sau să-i confirm informaţia potrivit căreia marele artist plastic Nicolae Truţă a murit. Nu ştiam nimic. Îl caut la telefon pe poetul Ioan Smedescu, care mă paralizează: da, aşa este. Şocul se asociază instantaneu cu imaginea artistului pe stradă: ca o umbră. Aşa a fost Nicolae Truţă în viaţă: modest (şi vorbim de o modestie înnăscută, exasperant de adevărată), timid (şi vorbim de o timiditate reflexă, pe care nici statutul de mare artist, recunoscut ca atare, nu i-a putut-o anula), sincer (şi vorbim de sinceritatea pură, nealterată, ca de copil), candid, cu voce domoală, uneori egală, alteori incertă, dar mereu caldă. Nicolae Truţă n-a făcut rău nimănui pentru că făcea parte dintre cei în care Dumnezeu n-a lăsat nici cel mai mărunt loc în care răul şi-ar putea găsi sălaş. Toate acestea veneau, la el, dintr-o matrice a purităţii care leagănă, creşte, dezvoltă caractere umane alese, curate, luminoase, apropiate şi plăcute lui Dumnezeu.

Una cu arta

Omul are, îndeobşte, o alcătuire duală şi dualitatea umană se manifestă de multe, de foarte multe ori la artişti; omul e om şi artistul e artist. Ei bine, la Nicolae Truţă o asemenea demarcaţie n-a existat. Coeziunea dintre însuşirile sale umane, sufleteşti şi cele artistice a fost şi va rămâne şi în memoria noastră irefutabilă. Bunătatea, sinceritatea, omenia, simplitatea, intimitatea sa nedisimulată s-au prelungit în culori şi, prin molipsire firească, în ceilalţi. De aceea lucrările sale sunt traversate de candori care emoţionează la primul contact cu ochiul. De aceea Nicolae Truţă a fost atât de iubit de elevii care i-au trecut prin mână şi în vocea cărora apelativul “dom’ profesor” nu avea nimic academic, ci doar nuanţe de o familiaritate naturală. De aceea pe Nicolae Truţă prietenii şi cunoscuţii, deşi diferiţi ca fire şi manifestare, l-au iubit toţi la fel: sincer. De aceea apropiaţii simţeau nevoia să-i spună nu Nicolae, numele său de botez, ci Nae sau Năică. De aceea faţă de Nicolae Truţă cei care nu-i erau apropiaţi simţeau nevoia să-şi arate, totuşi, deferenţa.

Viaţa de după viaţă

Clasic, în măsura în care clasicul poartă germenii a ceea ce va să vină, şi nou, în măsura în care noul are strămoşi, Nicolae Truţă reprezintă în artă un echilibru calat pe valori solide. Fără să intrăm pe teritoriul criticului de artă, putem spune că fiecare lucrare a lui are rol şi rost, motivaţie artistică şi spirituală. Pânzele sale ţin de o modernitate care asigură emoţia colectivă în timp: iată viaţa de după viaţă pentru care Nicolae Truţă a ars “cu flacără în vânt”, precum spunea poetul rus Serghei Esenin.

Să râdem plângând. Sau invers

Om rar şi fin artist, despre care s-au exprimat admirativ critici de artă cu autoritate şi căruia munca întru frumos i-a fost răsplătită cu importante premii, Nicolae Truţă rămâne un reper moral şi un model artistic. Nimeni nu trebuie să uite însă cât de mult i-au plăcut viaţa, glumele bune, şuetele în preajma unui pahar cu vin, şotiile nevinovate. De aceea, la comemorarea unui an de la trecerea sa Dincolo, n-ar fi deloc inoportun ca tristeţea generată de absenţa sa să ne fie drapată de zâmbetul iscat, prin amintire, de râsul care-i zguduia, odată, umerii. Şi-avea un râs...

Camera video a oprit crima din educaţie

Câţi dintre şefii învăţământului românesc din teritoriu recunosc faptul că dezastrul de la examenul de bacalaureat de anul acesta are cauze în corupţie şi indiferenţă? Niciunul. Câţi dintre ei recunosc că, până anul trecut, rezultatele acestui examen erau baloane umflate prin îngăduinţa, toxică pentru elevi, a cadrelor didactice, diriginţi, directori de şcoală, supraveghetori? Nici unul. Câţi dintre ei ar fi dispuşi să pună în dezbatere, pe un fond autocritic, faptul că multe unităţi de învăţământ şi-au clădit prestigiul şi mândria cu procente mincinoase obţinute de elevi la bacalaureat? Din nou: nici unul. Inspectoratul Şcolar Judeţean Olt vrea evaluări şi explicaţii de la colegiile unde procentul de promovabilitate a fost ruşinos anul acesta. Evaluările şi explicaţiile sunt bune atunci când vorbim, într-adevăr, de cauze ce trebuie căutate în managementul şcolilor, în profilul profesional al dascălilor, în mediul din care provin unii elevi, de cauze care pot fi eliminate şi de aspecte negative ce pot fi îndreptate printr-o implicare pur profesională. Dar când ştim cu toţii că elevii au lăsat pregătirea în dorul lelii mizând pe frauda care a devenit un fenomen aproape natural la examenul de bacalaureat, că o altă realitate este mita, cu precădere la formele de învăţământ seral şi fără frecvenţă, când cunoaştem indiferenţa multora dintre cadrele didactice, evaluările şi explicaţiile sunt zadarnice, pentru că ele nu vor atinge niciodată fondul real al problemei. A fost nevoie de un examen organizat poliţienesc, cu camere video montate în săli, cu frică insuflată comisiilor de supraveghere ca să nu închidă ochii la practica copiuţelor sau la cea a “inspiraţiei” de la vecin, ca să vedem calitatea reală a învăţământului românesc actual. Ultima mare minciună a fost simularea bacalaureatului organizată la începutul lunii mai. În Olt, procentul celor care ar fi promovat examenul era de 80,59%. Ce s-a întâmplat între timp? Fie elevii au fost loviţi brusc de amnezie, fie nu au fost făcute ore la clasă, explică mai-marii IŞJ. O explicaţie cu iz ironic şi care sugerează subtil mizeria, sub aspect moral şi profesional, ce cangrenează sistemul educaţional românesc. Putem admite că este o prostie ca elevul de la o şcoală de arte şi meserii, unde se specializează, să zicem, în meseria de lăcătuş-mecanic, să dea examenul de maturitate în rând cu elevul de la un colegiu teoretic, viitor intelectual. O separare orgnizatorică a bacalaureatului este necesară în acest sens şi din acest punct de vedere putem acorda câteva circumstanţe atenuante Colegiului Tehnic “Ion Mincu” din Slatina, unde procentul de promovare a fost de doar 2,45% (un procent de pomină, totuşi, care reclamă măsuri radicale la nivelul acestei instituţii şcolare). Putem admite şi alte neajunsuri organizatorice a acestui moment important din viaţa celor care sfârşesc un ciclu de studii. Dar nimic nu se poate îndrepta, reface, reaşeza pe bazele normalităţii fără o mentalitate colectivă adecvată. Şi, cum mentalul colectiv nu poate fi modificat pe cale naturală decât în timp, prin schimbul generaţiilor (dar şi atunci dacă în moştenirile de tot felul intervine sânge pur pentru eradicarea năravurilor care prind la generaţiile tinere autohtone atât de uşor), rămâne ca acesta să fie măcar strunit cu forţa, sub zodia fricii. Cam aşa s-au petrecut lucrurile şi la recentul bacalaureat, unde au vegheat ochii camerelor de luat vederi pentru ca românimea implicată să-şi reprime proastele obiceiuri sub semnul “îngăduinţei” generate de interese meschine şi care falsifică totul: rezultate, autoevaluarea elevului, spiritul creativ, spiritul competiţiei, spiritul profesional şi, în general, tot ceea ce ar trebui să concure la ascendenţa societăţii româneşti în viitor şi în lume. Cu alte cuvinte, camera video a oprit crima din educaţie care se tot repetă de vreo 20 de ani încoace.

Rânduri pentru Fănuş Neagu

S-a dus şi Fănuş Neagu, s-a stins aici pentru a se reaprinde dincolo şi în memoria noastră. Scriu cu întârziere aceste rânduri pentru că, deşi bătrân şi bolnav, plecarea sa m-a luat prin surprindere (moartea ne surprinde de fiecare dată, orice am face; cu atât mai mult moartea fizică a celor nemuritori în dimensiunea simbolurilor veşnice). Fănuş Neagu nu a fost un scriitor român şi-atât; el a fost o lume, a fost lumea-spectacol. Orice construcţie artistică a sa este triumful sărbătoresc al artei. Nu i-am citit prea multe cărţi pentru că excesul său metaforic intră, în opinia mea, sub incidenţa zicalei potrivit căreia ceea ce este mult strică - deşi vorbim, în cazul său, de o potenţă narativă greu de atins. Prin urmare, putem zice că excesul său imagistic şi combinaţiile narative fine, aidoma unei broderii de mătase cu motive dintre cele mai migălos lucrate, şi-au avut propriul rost şi propria culoare. Fănuş Neagu a fost unic şi în artă şi în viaţă - un dublu spectacol în continuă expansiune, la propriu. I-au plăcut fotbalul şi oamenii, vinul roşu şi boema. Ce spun eu? A fost boemul prin excelenţă, cu ardere internă şi externă, cu trăire natural-explozivă. Predispoziţia-i lirică a ridicat cronica sportivă la rang de artă. Talentul şi munca de scriitor i-au fost răsplătite în breaslă: a adunat mai multe premii literare importante şi calitatea onorantă de membru titular al Academiei Române. Fănuş Neagu a fost Fănuş Neagu: inimitabil şi irepetabil. Şi iubit. Dumnezeu să-l odihnească în pace şi să nu-l certe atunci când mai scapă la o şuetă cu vin bun. Şi roşu.

Rânduri pentru Grigore Vieru

De ieri-noapte am rămas mai săraci şi mai slabi, mai mici şi mai neputincioşi, mai singuri. Aşa ne simţim noi, oamenii, sau aşa ar trebui să ne simţim atunci când cei care se nasc o dată la un secol sau o dată la mai multe secole dispar. Poetul român Grigore Vieru, basarabean prin voia sorţii şi a istoriei, a fost (crud şi nedrept prilej să folosim verbul la trecut) unul dintre aceştia, şi încă dintre cei cu aură binecuvântată de Dumnezeu. Delicat, cald, sincer, ingenuu. Şi nu doar prieten, ci frate, şi nu doar om, ci suflet ales. Şi, mai ales, o mare conştiinţă: civică, patriotică şi culturală. Poetul român Grigore Vieru a fost însăşi România reîntregită şi aşa va rămâne şi aşa trebuie să rămână amintirea sa în noi. „Când eram copil, la şcoală ni se spunea că limba moldovenească este una şi că limba română este alta. De aceea, rămâneam uimit să înţeleg ceea ce îşi spuneau oamenii de pe celălalt mal al Prutului atunci când mergeam cu vitele la păscut“, povestea, în urmă cu şase - şapte ani, Grigore Vieru la Slatina, unde fusese invitat să participe la Concursul naţional de poezie „Ion Minulescu“.
Prin el, Basarabia a respirat cu asupra de măsură româneşte, cultural şi patriotic. Poetul român Grigore Vieru n-a fost doar un simbol, n-a fost doar cineva care vorbea cu însufleţire despre ramul românesc, ci a fost însuşi ramul. Patriotismul său şi speranţa sa în reîntregirea neamului românesc au fost unice, cum unice au fost versurile sale, relaţia cu aproapele şi fiinţa sa. „Nu am, moarte, cu tine nimic“ - aşa sună unul dintre frumoasele şi simţitele sale versuri în poezia în care lui îi este milă de moarte. Moartea nu i-a întors sentimentul, pentru că ea nu alege.
Poetul român Grigore Vieru lasă în urmă un loc gol, care nu va putea fi umplut niciodată cu nimic, aşa cum se întâmplă cu oamenii aleşi. Şi ne lasă pe noi pradă unei tristeţi fără de margini şi fără leac. Trişti şi singuri.
(Publicat la 19 ianuarie 2009 în Gazeta de Olt)

Rânduri de Crăciun

Sunt momente când omul îşi poate uşura sufletul, momente în care el îşi poate regăsi într-o anumită proporţie curăţia pierdută, în care pot (re)naşte trăiri, iluminări şi şanse noi. În astfel de momente lesturile unei existenţe precare, păcătoase, insignifiante dispar, iar individul capătă înălţime spirituală şi linişte. Multă linişte. Sfânta Sărbătoare a Crăciunului este un asemenea prilej drapat şi de farmecul frumoaselor obiceiuri specifice acestei perioade, dacă bucuria sărbătorilor de iarnă pleacă din bucuria dumnezeirii, în buna tradiţie a unuia dintre cele mai mari evenimente ale creştinătăţii: naşterea Domnului nostru Iisus Hristos. Nevoia reîntoarcerii omului la valori pe care le-a pierdut în timp creşte o dată cu uitarea. Comoditatea de care beneficiază individul azi are un revers dramatic, în aceea că liniştea şi confortul adorm, o dată cu multe simţuri, sufletul. Ce face omul cu sufletul inactiv? Uită că este, de pildă, un bun creştin. Ia în uşor drama aproapelui, trece repede de cel care îi cere ajutorul, personalitatea sa se individualizează nepermis de mult, valorile materiale devin raţiunea vieţii sale, gestul de a da un ban celui care are nevoie este însoţit de greaţă şi tot aşa. Existenţa este egală pentru toate fiinţele, dar omul s-a îndepărtat de menirea dată de Dumnezeu. Şi totuşi, în momente precum Crăciunul omul are trăiri care îl îmbunează. Masa de Crăciun în familie nu este totuna cu masa de zi cu zi, şi nu mă gândesc la partea culinară. Sentimentul care leagă familia în jurul mesei de după slujba de la biserică este una care are legătură cu sfinţenia. Să fim, aşadar, mai buni zilele acestea, mai iertători, mai toleranţi. Să fim o familie mare. O singură familie pe pământ.
(Publicat la 24 decembrie 2008 în Gazeta de Olt)

România, în tangaj

Anul 2009 va fi unul de foc pentru România şi precis nu vom ieşi bine din tevatura politică, economică şi socială internă şi internaţională pentru că, aşa cum se întâmplă mereu, noi suntem luaţi pe nepregătite atunci când se petrec lucruri grave şi nici nu suntem în stare să găsim soluţii ad-hoc cât de cât solide în astfel de situaţii. Tabloul internaţional este unul al disperării şi România va fi purtată de val la voia întâmplării, pentru că întreaga noastră clasă politică rămâne instabilă şi cu priorităţi pe lângă realitate. Românii din Fâşia Gaza sunt una dintre priorităţile liniştite şi doar în astfel de conjuncturi se vede ineficienţa diplomaţiei româneşti. Oamenii au contactat demult Ambasada României din Tel Aviv, dar, pentru că oficialii români din Israel mai mult huzuresc decât să-şi facă bine treaba pentru care sunt gras plătiţi, lipsa legăturilor serioase dintre România şi patria evreilor i-a lăsat pe compatrioţii noştri la cheremul bombelor israeliene. Conflictul militar din Orientul Mijlociu a făcut deja o primă victimă în rândul românilor din Gaza, o femeie fiind rănită în timpul unui raid aerian. Să revenim în ţară, unde situaţia economică şi socială se îndreaptă spre dezastru şi unde gazele de la ruşi s-au împuţinat, deşi politicienii noştri ne liniştiseră că criza gazelor nu va afecta România. Uite că ne afectează, cum ne afectează şi criza economică mondială, deşi tot politicienii noştri, în frunte cu preşedintele Traian Băsescu, ne-au spus să ne culcăm pe-o ureche că România are graniţe sigure la asemenea fenomene. Dacă ne aruncăm privirea către categoriile sociale care au primit promisiuni electorale din abundenţă către finele anului trecut şi care acum stau să iasă din nou în stradă, avem datele unui început de an care anunţă o dezordine cu efecte pe termen scurt şi mediu dezastruoase. Tot ce ne-ar trebui ar fi o clasă politică responsabilă, un guvern eficient şi un preşedinte care să-şi lase deoparte rolul de preşedinte jucător pentru a-l îmbrăţişa pe acela de preşedinte îngrijorat. Clasă politică responsabilă nu avem şi nu vom avea în viitorul apropiat, pentru că ea nu apare după vreun colţ istoric aşa, ca la comandă. Guvernul este un hibrid doctrinar şi toate guvernele de acest fel au eşuat în România, pentru că majorităţile parlamentare care le-au susţinut au fost şi ele tot hibride. Pentru preşedintele Traian Băsescu, raţiunea de a fi este strict legată de jocurile politice de culise, cu mult mai interesante pentru el decât soarta poporului care l-a ales. Ţinând seama de toate acestea, cuvântul de ordine pentru anul românesc 2009 va fi degringolada. Şi cei care vor suferi la propriu nu vor fi politicienii.
(Publicat la 5 ianuarie 2009 în Gazeta de Olt)

Educaţie pe brânci

Au ieşit în stradă, zgândăriţi de promisiunile fără acoperire ale politicienilor. Au emis pretenţii salariale şi cei cu venituri mici, şi cei cu lefuri mai răsărite, şi cei care trăiesc numai din salariu, şi cei care îşi rotunjesc binişor venitul oficial cu bani din meditaţii. Dascălii vor un trai mai demn luând demnitatea drept un bun material. Despre calitatea educaţiei din România nu mai vorbeşte însă nimeni nimic, decât, poate, electoral, dar şi aşa foarte rar. Politicienii se feresc să pună pe tapet astfel de probleme sensibile care ar putea inflama orgolii profesionale imprevizibile sau de-a dreptul păguboase pentru ei la urne. Este mai uşor şi mult mai profitabil în România de astăzi să ceri voturi aruncând în dreapta şi-n stânga promisiuni decât să atragi atenţia populaţiei prin dezbateri publice asupra unei asemenea teme serioase şi necesare. Este cert că dascălii nu trăiesc în lux şi că ar merita mai mult, că munca lor este una de o importanţă covârşitoare pentru prezentul şi pentru viitorul ţării. Pe de altă parte însă, revendicările de ordin salarial pe fondul unei calităţi precare a actului educaţional sunt nedrepte, dacă nu chiar aberante. Într-o societate normală mărfurile sau serviciile au preţul calităţii lor. În România anului 2008 acest echilibru funcţionează cu mari şi dese sincope pe piaţa muncii, cu precădere în domeniile bugetare. Este şi cazul educaţiei, în care se investeşte, când se investeşte, haotic, în funcţie de tot felul de interese (politice, economice, etc). Ca în multe alte domenii bugetare, şi aici valorile sunt bulversate, nu există criterii sau, dacă există, sunt încălcate. Persoane fără calităţi manageriale ajung să conducă şcoli, concursurile pentru ocuparea posturilor sunt promovate de anumiţi oameni pe criterii din care cel valoric lipseşte de cele mai multe ori, relaţia elev-profesor este lipsită mai mereu de componenta pedagogică, relaţia profesor-familie se sprijină cel mai adesea pe existenţa fadelor şedinţe cu părinţii şi pe necesitatea aberantă a fondului clasei ş.a.m.d. Dacă la toate acestea mai adăugăm câteva „condimente”, precum tradiţionala şpagă ce se îngroaşă pe măsură ce urcăm etajele către mediul universitar, lipsurile profesionale resimţite acut la mulţi dintre oamenii „aciuaţi” în sistemul educaţional, centralismul care ţine încă strâns chingile sistemului în dauna mult mediatizatei descentralizări ce ar rezolva multe dintre problemele învăţământului românesc şi birocraţia unui minister care ascunde multe nepotisme, avem tabloul complet a ceea ce se întâmplă azi cu educaţia. Avem de-a face cu un sistem aflat la dispoziţia tuturor, inclusiv a politicienilor care, deşi au funcţii în administraţia publică sau calităţi importante prin parlament sau guvern, ei ajung să predea şi studenţilor la diverse facultăţi după ce şi-au definitivat studiile universitare sau postuniversitare în instituţii în care diploma se ia şi altcumva decât pe merit. Legislaţia este, şi ea, nestatornică în acest domeniu de la un mandat politic la altul, se schimbă mereu câte ceva, însă obiceiul acordării sumplimentelor financiare, precum salariile de merit sau distincţiile „Gheorghe Lazăr”, pe criterii „selective” nu se schimbă, în paguba multor profesionişti de care nu-şi aduce nimeni aminte. Emblematic pentru învăţământul românesc de astăzi mi se pare felul în care o profesoară a ajuns în fruntea unei şcoli unde se află şi astăzi. Femeia s-a prezentat la concurs, s-a aşezat în faţa calculatorului pe al cărui ecran erau deja afişate răspunsurile la una dintre probe şi, uitând că în privinţa ei totul era aranjat, s-a dat de gol. „Nu vă supăraţi, la mine pe monitor scrie ceva, or fi răspunsurile!”, s-a mirat ea cu voce tare către reprezentantul comisiei de concurs care ştia că persoana în cauză trebuia să ajungă, cum-necum, director de şcoală. „Doamnă, s-ar putea să fie vorba de răspunsuri-capcană“, a încercat acesta să dreagă busuiocul. Ceilalţi participanţi au înţeles lesne despre ce era vorba: pe femeie a luat-o gura pe dinainte. Episodul a făcut repede înconjurul mediului didactic. Persoana în discuţie este şi acum şefă de şcoală, o şcoală din mediul rural.
Ori de câte ori s-au schimbat miniştri educaţia de la noi a luat-o de la început. Ea nu a avut o continuitate. Aşa se va întâmpla şi acum, când portofoliul ministerului îi revine unei femei care a mai ocupat această funcţie. Ea nu este de acord cu multe lucruri ale predecesorilor săi. O va lua, evident, de la capăt. Vom avea din nou educaţie de-a buşilea, pe brânci şi...se sfârşeşte mandatul. Alt ministru, alt început.
(Publicat la 23 decembrie 2008 în Gazeta de Olt)

Alro şi trădătorii autohtoni

Hoţia iresponsabilă autohtonă din România a băgat în declin cel mai mare şi mai profitabil producător de aluminiu din centrul şi estul Europei. Alro Slatina, dată pe aproape gratis pe mâna unor oligarhi străini de guvernul Adrian Nastase în 2002, va fi trasă pe linie moartă de acţionarul (foarte) majoritar, grupul Vimetco, controlat de omul de afaceri (şi ce afaceri) Vitaly Machitski. Felul în care s-a pregătit terenul pentru privatizarea Alro a fost de-a dreptul machiavelic. Mai întâi au apărut pe piaţă tot soiul de date menite să inducă opiniei publice că societatea n-ar avea o valoare extraordinară. Informaţia aruncată pe piaţă de şeful fostei Autorităţi pentru Privatizare şi Administrare a Participaţiilor Statului (APAPS), Ovidiu Muşetescu, a fost un fals grosolan prin care s-a ţintit descurajarea unor grupuri industriale serioase ce se interesau de achiziţionarea pachetului majoritar de acţiuni la Alro. „Mişcarea“ lui Muşetescu a avut efectele scontate, astfel că grupul pentru care a fost pregătit terenul, Marco Internaţional, a cumpărat cu mare uşurinţă 40% din acţiuni. Nu peste multă vreme, cumpărătorul a devenit stăpân majoritar, achiziţionând de pe piaţă acţiuni. Cu puţin înainte de privatizare, ministrul pesedist al privatizării, Muşetescu, a lăsat să se înţeleagă faptul că în ultimele nouă luni Alro nu înregistrase profit. Înregistrase. Nu ne dă mâna să spunem ce interese au avut responsabilii autohtoni pe marginea afacerii Alro, pentru că, deşi există un dosar la DNA de ani buni, procurorii n-au limpezit apele. Putem spune însă cu certitudine ca prin privatizarea companiei, statul român a fost păgubit de vreo câteva sute de milioane de dolari. Paguba a fost dată uitării. Şirurile de proteste în stradă ale sindicatelor de pe platforma Slatina şi din ţară n-au avut efect. Liderii sindicali s-au „înmuiat“ apoi, semnând un soi de protocol cu patronatul şi cu ministrul Muşetescu, prin care impuneau anumite protecţii pentru salariaţi pe o perioadă de doar cinci ani. Azi grupul Vimetco (fostul Marco Internaţional) are peste 87% din acţiunile Alro şi un profit foarte bun de pe urma societăţii slătinene. Efectele crizei economice mondiale pe piaţa aluminiului invocate de acţionarul majoritar în a-şi motiva decizia disponibilizărilor este praf în ochi. De vândut, ruşii de la Vimetco nu vând Alro, pentru că, unu, preţul pe care l-ar putea obţine nu îi mulţumeşte, şi, doi, Alro are un renume pe piaţa internaţională cu mult mai scump decât valoarea propriu-zisă a companiei. Aşa că şi-au pus în gând să vândă doar energia contractată de fabrică pe patru ani, la preţ foarte avantajos, să lase 1.200 de oameni fără locuri de muncă (sindicatele spun 1.800) şi, când le-o veni bine, să folosească marca Alro pentru a vinde aluminiu produs pe alte coclauri ale lumii.
Protestul de vineri al sindicaliştilor a dat puţin peste cap decizia privind disponibilizările în masă, aşa că proprietarul va adopta, cel mai probabil marţi, în Consiliul de Administraţie al companiei, o cale ocolitoare pentru a-i păcăli pe sindicalişti.
România este ţara indiferenţei crunte, a iresponsabilităţii generalizate şi a corupţiei înfloritoare. Să vinzi pe mai nimic însă comori naţionale precum extrem de profitabila Alro este de neiertat. Unde mai pui că o asemenea comoară a ajuns pe mâna celor care au oprit ceasul istoric al României pentru 50 de ani. Toate astea nu sunt deloc întâmplătoare, semn că România, unde politica postrevoluţionară este antinaţională şi contraproductivă, încă este un satelit al Rusiei prin existenţa unor generaţii tributare, doctrinar, Răsăritului. Fosta Securitate poartă azi măşti economice şi controlează din umbră mari teritorii politice. Alro a fost vândută pe vremea unui guvern de orientare stânga. Iată ce uşor se explică împrejurările în care combinatul de aluminiu a ajuns, în cele din urmă, pe mâna unui afacerist rus, via Marc Rich, cel mai mare evazionist la nivel mondial, care conducea firma ce a cumpărat Alro în 2002, Marco Internaţional. Aceasta a devenit apoi grupul Vimetco, revenindu-i lui Vitaly Machitski. Rich şi Machitski fac parte dintr-un grup de afacerişti care au mari probleme cu legea şi care controlează cel mai mare conglomerat industrial din lume, United Company Rusal, condus de Oleg Deripaska, o bună cunoştinţă a celor doi, dar şi a lui Vladimir Putin, care a îngăduit, în 2006, formarea colosului industrial din companiile ruseşti Rusal şi Sual şi firma elveţiană Glencore International, înfiinţată de Rich. Uşor, mult prea uşor a ajuns Alro şi alte companii de succes din România în posesia unor oligarhi care „n-au avut decât cu ochiul ori cu mâna semn a face“ ca interesele meschine ale unor „mari români“ să arunce la gunoi interesul public al ţării.
(Publicat la 22 decembrie 2008 în Gazeta de Olt)

Moş Crăciun cu ministere-n sac

Se apropie Crăciunul, ziua meselor în familie şi a cadourilor. Unii vor primi cadouri scumpe, poate de lux, alţii simbolice, poate puţină dragoste sau nici atât. Pentru unii, nu mulţi, Moş Crăciun a venit încă de ieri, aducându-le câte un minister. Un asemenea cadou nu are fundiţă, dar are, cel puţin teoretic, valabilitate patru ani, salariu baban, înălţime socială, başca influenţă pentru ca şi rudele, prietenii, apropiaţii să primească, tot pentru patru ani, cadouri similare. În urmă cu câţiva ani buni stăteam în rând cu ceilalţi părinţi la serbarea de sfârşit de an a clasei I, unde elev era şi copilul meu. A venit, la final, Moşul, îndoit sub greutatea nenumăraţilor ani, dar mai ales sub greutatea unui sac enorm plin cu de toate. Când a venit rândul unei fetiţe să-şi primească darurile, Moş Crăciun i-a şoptit că a trecut şi pe acasă pe la ea, unde i-a lăsat un computer Pentium 4. Şoapta Moşului a fost prinsă şi de urechea fiului meu, care m-a întrebat nedumerit după aceea de ce Moş Crăciun face diferenţe atât de mari? Cum îi putea aduce unui copil un computer de ultimă generaţie şi lui, fiului meu, care s-a achitat de sarcinile învăţăturii cu mult mai bine, nu i-a adus decât dulciuri? Degeaba am încercat eu să-i explic faptul că un dar este un dar, că valoarea lui nu trebuie să fie numai materială şi că ea trebuie să se regăsească în bucuria celui care-l primeşte. Să ţi se dea un minister înseamnă să ţi se dea o mare responsabilitate şi tu s-o iei ca atare, să-ţi asumi un risc enorm, mai ales în condiţiile în care urmează să pui în aplicare un program de guvernare despre care analiştii cred că este, în multe puncte, irealizabil. Şi, dacă este aşa, de ce bătaia pentru un asemenea post este crâncenă, de ce intră-n cursă, pe viaţă şi pe moarte, şi oameni fără calităţi, de ce vor unii cu tot dinadinsul să-şi asume griji imense faţă de ţară fără să clipească, deşi un ministru pe vreme de criză precum cea care loveşte acum România este aidoma marinarului aflat cu corabia pe ocean în furtună?! De ce? Simplu: pentru că în România astfel de sarcini sunt, de fapt, cadouri. Şi atât de mare este bucuria celui care primeşte un minister, atât de mare salariul şi influenţa că, până să-şi dea seama omul că mai are şi responsabilităţi, că lucrurile nu merg tocmai bine, se sfârşeşte mandatul. Se fac noi alegeri şi, dacă partidul lui ia procent bun, dacă intră-n cărţi pentru formarea următorului cabinet şi dacă el a fost băiat bun cu cine trebuia cât timp a avut în mână pâinea şi cuţitul, mai prinde o tură. Un mandat de ministru ar fi de ajuns, dar dacă omul nostru are noroc de două, s-a scos pentru tot restul vieţii. Başca şpaga, fie că-i pică un caltaboş, o pălincă sau un plic cu bani. Dacă fiul meu nu a înţeles - sau n-a vrut să accepte în ruptul capului - că valoarea unui cadou se măsoară în bucurie, eu îl înţeleg, totuşi, pe el: una este să primeşti, fie şi de la Moş Crăciun, o ciocolată şi un suc, alta este să ai parte de-un Pentium 4. Câţiva oameni au primit ieri câte un minister. Unii au mai fost miniştri. Alţii se află la primul mandat. Cu cât bucuria lor va fi mai scurtă, cu atât mai bine pentru ţară. Pentru ţara în care, după 19 ani de democraţie, după mai multe rânduri de mandate ministeriale sunt încă mulţi oameni pentru care Crăciunul, neavând ce pune pe masă, este o zi a plânsului interior ce prăbuşeşte în sine sufletul. O ţară în care mulţi copii îl aşteaptă în zadar pe Moş Crăciun, an de an.
(Publicat la 19 decembrie 2008 în Gazeta de Olt)

Problema Băsescu

Jocurile pentru formarea noului guvern nu s-au terminat, deşi conturul acestuia este trasat. Traian Băsescu scoate premieri din pălărie după o strategie pe care social-democraţii (chiar) nu au bănuit-o. Poate cu excepţia câtorva numai. Geoană s-a împăcat repede cu noua jonglerie a la Băsescu privind desemnarea lui Emil Boc ca premier. Semnul aşteptat de liderii din teritoriu ai PD-L s-a făcut simţit: Băsescu controlează situaţia de-a fir a păr. Mişcarea de ieri relansează negocierile pe posturi într-o direcţie dorită de preşedinte. Marele păpuşar s-a repezit şi la ai lui, democrat-liberalii, cărora le-a atras atenţia s-o lase mai moale cu împărţirea dubioasă a ministerelor care le vor reveni şi să aducă în prim-plan tineri. În fine, Traian Băsescu se află într-o formă de zile mari. Singura surpriză pentru el ar fi să se retragă, pur şi simplu, pesediştii, lucru care nu se va întâmpla, pentru că aceştia, chiar dacă mârâie acum, au fost aduşi la un nivel de la care cu greu mai pot accepta jocul dublu sau alte manevre riscante, rămânându-le varianta încrâncenării în negocieri.
Altminteri, o luăm de la capăt: se sfărâmă structuri, se refac altele, apar şi ceva personaje noi, păstrându-se şi figuri vechi, se pleacă iarăşi la drum cu o alianţă, pardon, coaliţie, bazată pe o unitate mai prevăzătoare din partea aderenţilor, cu mult mai prevăzătoare decât au fost liberalii şi democraţii în Alianţa D.A. Atunci, lucrurile s-au cam amestecat, au fost negocieri fără cap şi fără coadă în goana după ministere, posturi guvernamentale şi administrative. Nici termenii alianţei n-au fost destul de clari. Acum, politicienii noştri au prins experienţă: nu se mai încurcă în posturi, cine are un minister are totul acolo şi înţelegerea coboară în jos, până în administraţia locală, unde partidul care deţine preşedinţia consiliului judeţean va avea şi postul de prefect, chit că funcţia a fost trecută în rândul funcţionarilor publici. S-au pus pe hârtie puncte generale, dar limpezi, deci există toate premisele ca noul guvern s-o ducă fără tulburări majore vreme de patru ani în formula PD-L - PSD. Asta, dacă nu cumva Traian Băsescu va redeveni „factorul perturbator“ de acum doi ani, când disensiunile dintre el şi Călin Popescu Tăriceanu au dus la destrămarea unei alianţe ce părea de nezdruncinat şi la o promiscuitate politică în care actorii politici s-au transformat în caricaturi groteşti. Cum perioada care vine va fi extrem de dificilă, România are nevoie de un guvern cu bătaie lungă. Totul este ca lăcomia celor pe mâna cărora încape acum puterea să aibă limitele reclamate de realitate, iar Băsescu să înceteze să mai fie o problemă a propriei obsesii de a deţine controlul total. Chiar dacă pregătirea terenului pentru alegerile prezidenţiale ţine de modul în care se calează următorul guvern.
(Publicat la 16 decembrie 2008 în Gazeta de Olt)

Teatru fără spectatori

Nu ne trebuie mai mult să acceptăm definitiv că interesul naţional a căzut iremediabil într-o demagogie sordidă şi absolută. Criza economică mondială a degenerat până la rolul unui steag electoral de pe care au fost şterse toate siglele de partid, cu excepţia celor aparţinând PD-L şi PSD. Noua coaliţie imposibilă (dar trăim în România) care se prefigurează între PD-L şi PSD pentru formarea viitorului guvern nu este rezultatul unei necesităţi obiective care să fi provocat negocieri între partidele parlamentare pe cale de consecinţă firească. Nu. Este rezultatul unor manevre machiavelice între partide care şi-au întins unul altuia curse, urmărind exclusiv să prindă o poziţie cât mai influentă în următorul executiv. Exemplu: Mircea Geoană şi Adrian Năstase au negociat la sânge cu Călin Popescu Tăriceanu şi Bogdan Olteanu duminică noapte, împărţindu-şi portofolii şi ministere într-un guvern PSD-PNL schiţat de Olteanu pe bloc-notes. În aceeaşi noapte, era concepută şi strategia prin care social-democraţii şi liberalii să-i forţeze mâna lui Traian Băsescu să-l nominalizeze pe Geoană, într-un final, pentru funcţia de premier şi să-i pună pe democrat-liberali în faţa faptului împlinit, prinzându-i cumva pe picior greşit. Părţile s-au înţeles, liderii au semnat şi un soi de protocol, care cuprindea şi schiţa următorului guvern, cu excepţia lui Mircea Geoană, care mergea în paralel la două capete, cu PNL şi PD-L. La negocieri nu a discutat nimeni de criză, de problemele din educaţie, de alte neajunsuri ale ţării care ard, ci a fost o împărţeală tâlhărească a prăzii. Guvernul-schiţă a căzut în aceeaşi noapte, prin trădarea lui Geoană, care s-a gândit probabil că o opoziţie puternică ar fi putut pune multe piedici respectivului executiv în parlament. Aşa că a mers la democrat-liberali, unde procedura împărţelii a fost reluată prin locuri de taină cu mult înainte de întâlnirea oficială de la Palatul Parlamentului. Şi tot aşa. Interesul poartă orice altceva, numai adjectivul public nu.
Editorialişti de primă mână analizează reîntâlnirea celor două partide din toate punctele de vedere. Se pleacă de la premise plauzibile, se caută explicaţii care se susţin, apar motivaţii interesante, totul serios şi logic, scăpându-se însă din vedere că, în politică, seriozitatea şi logica sunt simple instrumente de lucru, simple mijloace, simple măşti. Unii spun că soluţia PD-L - PSD nu este chiar şocantă, aşa cum o percep electoratul democrat-liberal şi cei care iau în serios teoriile doctrinare, că, de fapt, se reîntâlnesc două partide crescute din aceeaşi tulpină ideologică. Alţii arată că un mariaj PD-L - PNL ar fi avut parte de un nou divorţ. Unii susţin că această coaliţie dintre democrat-liberali şi social-democraţi este motivată de liniştea unui guvern cu foarte mare susţinere parlamentară. Alţii privesc varianta ca pe singurul compromis oportun la care ar trebui să subscrie tot românul, pe principiul alegerii răului cel mai mic. Să nu uităm însă că şi mulţi dintre analiştii politici cu audienţă naţională sunt împărţiţi în tabere care susţin o formaţiune sau alta, un lider politic cu personalitate sau altul. Duelurile dintre ei la emisiunile televizate, în care au loc flagrante evaziuni de la obiectivitate, spun totul. În definitiv, trăim o mare minciună la care participăm cu toţii. Dacă poporul ieşea la vot în procent masiv, alta era situaţia. N-a fost să fie. Scena politică românească este ca o scenă propriu-zisă pe care actorii îşi fac simţită prezenţa doar din când în când, cea mai mare parte a timpului aflându-se într-o veşnică viermuială în culise. Din sală spectatorii lipsesc aproape întotdeauna.
(Publicat la 12 decembrie 2008 în Gazeta de Olt)

Candidatu’ de la ţară

Gata. S-a terminat. Şi cu viermuiala candidaţilor prin colegiile judeţului, şi cu emisiunile electorale ale posturilor locale de televiziune, ieftine de tot (emisiunile, nu posturile). Unii şi-au evaluat rodul muncii, alţii erorile, iar electorii plata primită în avans de la candidaţi pentru voturile de mai târziu: bani, alimente, obiecte casnice şi vestimentare. Bune toate. Şi voturile, pentru unii, şi plăţile, pentru beneficiarii norocoşi. S-a tras linie, s-au împărţit ciolanele (pardon, mandatele), s-a liniştit lumea. Inclusiv cumnatul meu de la ţară, pe care l-am surprins (telefonic), în plină campanie electorală, desfăcând pachetul cu alimente primit. „Ce faci, eşti bine?“ „Da, uite, mă uit în pachetu’ ăsta, l-am primit de la unii, este zahăr, făină, ulei“. „De la cine l-ai primit, cu cine votezi?“, îl întreb. „Păi, nu ştiu de la cine vine şi la votare nu merg. Îi dau dracu’ pe toţi. Da’ astea ne prind bine!“ Îmi vine în minte şi o femeie dintr-o comună; în campanie ea ştia că a primit nu ştiu ce podoabă de la un candidat căruia îi stâlcea numele până la o diferenţă onomastică majoră. Femeia zicea că pe binefăcătorul ei o să-l voteze. Mi-o închipui cu câtă înfrigurare o fi căutat numele binefăcătorului pe buletinul de vot, negăsindu-l aşa cum îl ştia ea.
Mie, unul, alegerile de duminică nu mi-au dat nici un fel de agitaţie, nu mi-au produs nici un fel de sentiment. Poate doar un soi de curiozitate, şi asta incertă. A fost o zi de muncă mai lungă decât de obicei. Totuşi, seara când am plecat spre casă, am vrut să văd care este atmosfera printre candidaţi, unii dintre ei adunaţi pe la sediile partidelor, unde aşteptau cu înfrigurare rezultatele numărătorii paralele. Acasă am ajuns târziu, aproape spre dimineaţă. În ciuda oboselii, am dat câteva telefoane, printre cei contactaţi numărându-se şi un candidat de la ţară, om văzut la el în zonă ca un bun gospodar, şi nu doar pentru propria ogradă. Omul avea în voce inflexiunile victoriei. Uite, o noutate în peisajul politic românesc, un ţăran (mă rog, un trăitor la ţară) în Parlamentul României; ţăranii au ales unul dintre ei să-i reprezinte printre legiuitorii ţării. Mă gândeam să-l felicit şi să-i spun că responsabilitatea lui este una infinit mai mare decât succesul unui candidat de meserie şi, totodată, că situaţia lui este unică, când a început să-mi înşire cifre, câte voturi a adunat el şi câte principalul său contracandidat. Scorul a fost unul relativ strâns, iar eu i-am amintit interlocutorului meu că diferenţa mică dintre rezultate este exact previziunea mea, pentru că mai discutasem pe această temă. Iritat deodată la culme, interlocutorul meu m-a înjurat ca la uşa cortului şi mi-a închis telefonul. Astfel de conjuncturi aprinse şi spontane nu mă găsesc niciodată pregătit, nu am darul replicilor oportune pe moment. Am rămas perplex. Ce s-a întâmplat? Îl sun să-l felicit şi el mă-njură? Probabil că nu-i convenea că celălalt candidat, un străin în zonă, a strâns foarte multe voturi în localităţi în care tartore se credea el, iar eu l-am enervat arătându-i că era să fie bătut pe propriul teritoriu. L-am sunat de pe un alt telefon să fiu sigur că-mi răspunde şi să-i spun că un viitor parlamentar nu vorbeşte aşa, chit că vine dintr-o zonă rurală neaoşă românească. I-am spus-o şi am închis telefonul. A sunat de mai multe ori. Nu i-am răspuns. Şi nici nu sunt supărat pe el. E simpatic. Până mai ieri mi se adresa şmechereşte cu „mă, şăfule“. Acum mă-njură. De ce nu mă mir?
(Publicat la 4 decembrie 2008 în Gazeta de Olt)

Eu n-aş vota!

Pentru că m-am săturat de bălăcăreala în care s-au înecat, mereu şi mereu, candidaţii şi partidele care îi susţin. Fiindcă nu mai suport minciuna debitată cu neruşinată seninătate de cei care vânează voturi în moduri jenante de cele mai multe ori. Pentru că toţi candidaţii din colegiul meu rămân tributari partidelor care i-au desemnat. Pentru că printre ei se află oameni care nu au dreptul să candideze, oportunişti, imorali, infractori. Pentru că alegerile în România sunt îndeobşte lovite de fraudă. Pentru că, după 18 ani de democraţie (chiar dacă deşănţată şi libertină) încă mi se cere şpagă la medic, deşi plătesc asigurări de sănătate. Pentru că şpagă trebuie să dau şi la alte instituţii publice de care mă lovesc pentru a mi se acorda drepturi fireşti, deşi funcţionarii publici sunt plătiţi pentru ceea ce trebuie să facă. Pentru că poliţistul de azi, încă nedezbărat de apucăturile miliţianului de ieri, îmi vorbeşte de sus, deşi instituţia poliţiei se declară în slujba cetăţeanului. Pentru că acelaşi poliţist îmi cere mită ca să mă ierte pentru infracţiunea comisă în traficul auto. Pentru că profesorii îmi cer bani la negru pentru „fondul clasei“, deşi plătesc taxe şi impozite, iar ministerul de resort şi autorităţile locale au obligaţia să ofere condiţii bune pentru educaţia copiilor mei în şcoală. Pentru că primarul român măsluieşte licitaţii în schimbul comisioanelor ilegale pe care le primeşte. Pentru că guvernantul român are grijă în primul rând de afacerile familiei, ale prietenilor, cunoscuţilor şi ale băieţilor deştepţi, care şi ei au grijă, la rândul lor, de binefăcător. Pentru că parlamentarul român doarme în şedinţă, este ipocrit în declaraţii, mă minte la televizor şi îi sunt indiferent. Pentru că se fac lucrări publice de mântuială cu foarte mulţi bani publici. Pentru că în justiţie, care are un rol deosebit de important în schimbarea societăţii româneşti, sunt oameni corupţi. Pentru că cel care fură de foame este pedepsit şi pentru că acela care fură ţara scapă nepedepsit. Pentru că adevăratele valori sunt ignorate. Pentru că nonvalorile sunt promovate în funcţii importante. Pentru că toate acestea, favorizate de un mediu politic mizerabil, mă fac să-mi fie ruşine că sunt român. Pentru că toate acestea vor fi trăite, poate, şi de copiii mei. Pentru că societatea românească este nici aşa, nici aşa, un hibrid din care nu mai înţeleg nimic. Şi pentru că am dreptul la o asemenea formă de protest.
Dar, pentru că o atare alegere ar însemna să-mi las ţara în continuare pe mâna doctorului şpăgar, a poliţistului îngâmfat, a funcţionarului iresponsabil, a magistratului corupt, a primarului la fel de corupt, a guvernantului capabil doar pentru propriul buzunar şi a parlamentarului somnoros în şedinţă şi mincinos la televizor, am să votez. Am la îndemână votul uninominal, chiar dacă trunchiat bine. Găsesc eu un candidat care să-mi merite votul, fie şi doar într-un procent infim. Măcar pun ştampila pe un nume, nu pe o listă. Măcar pot alege dintre relele existente pe cel mai mic. Este primul pas important de la Revoluţie încoace.
(Publicat la 28 noiembrie 2008 în Gazeta de Olt)

Un scenariu (im)posibil

Mă gândesc cât de sălbatici sunt candidaţii noştri aflaţi în campanie electorală, cât de încrâncenaţi, cât de mici, cât de neputincioşi. Mă gândesc la asta şi proiectez totul într-un plan ipotetic. Aşadar, să ni-i închipuim pe cei intraţi în competiţie în următoarea conjunctură: abordând o campanie civilizată, stând de vorbă cu electorii într-o manieră avantajoasă pentru cei din urmă, nu livrându-le gogoşi umflate, ci arătându-le proiecte realizabile, vorbindu-le cinstit şi strict despre candidatura proprie etc. De asemenea, să găsim în cutiile poştale sau la uşa locuinţei nu materiale electorale împotriva contracandidaţilor, cu „dezvăluiri şocante“ în limbaje suburbane, fluturaşi cu realizările de până acum ale candidaţilor, dacă acestea există, cu proiecte de viitor, iar pe stradă afişe serioase, fără cuvinte pompoase, necredibile, fără minciuni. Apoi, să avem posibilitatea să urmărim la televizor dezbateri între competitori, fără lovituri sub centură şi cu acuzaţii, dacă este cazul, corecte, probate cu dovezi clare şi verificabile, aşa încât tot alegătorul să-i cunoască bine şi să poată vota în cunoştinţă de cauză. Să vină ziua alegerilor, iar omul să-şi exercite dreptul constituţional la vot pe baza informaţiilor acumulate despre candidaţi, a simpatiilor sale politice sau după cum îi vine lui mai bine. Ce mai alegeri! Ce mai societate! Să nu mergem mai departe, acolo unde, în scenariul imaginat aici, candidaţii despre care au apărut informaţii şi dovezi că sunt maculaţi moral, social sau penal, să renunţe pur şi simplu la candidatură. Nu. Să rămânem în limitele unei imaginaţii suportabile.
Buuun. Acum ar trebui să revenim cu picioarele pe pământ românesc ca să putem construi inevitabila comparaţie. N-o facem, pentru că în realitatea contemporană există lucruri inimaginabile care contrabalansează ipotetica noastră realitate de-i merg fulgii, există personaje şi fapte, şi „sentimente“ care nu suportă comparaţie, pentru că ele sunt aproape unice. Care este totuşi rostul acestor rânduri? Să răspundem printr-o altă întrebare: dacă am avea totuşi parte de asemenea comportamente socio-morale, ce ar câştiga România? Temă pentru cei care mai pot spera, visa, decide.
P.S: Pentru ca scenariul de mai sus să fie posibil, o ţară are nevoie de modele la vârf. El n-ar fi irealizabil dacă noi, românii, am deveni un pic, fie şi numai atât, responsabili cu noi înşine în primul rând. Şi dacă am înceta să ne decapităm valorile, modelele, şansele.
(Publicat la 26 noiembrie 2008 în Gazeta de Olt)

Bleah!

Mă gândesc: se apropie alegerile parlamentare, mai sunt doar şase zile şi ar trebui să mai scriu câte ceva despre asta, despre ce braşoave mai debitează candidaţii, despre mizeriile din campania electorală, despre importanţa alegerilor în condiţiile în care nimeni „din popor“ nu le mai acordă o importanţă prea mare pentru că oamenii s-au săturat de minciună, ipocrizie, neruşinare şi sărăcie; despre calitatea joasă a unora dintre cei intraţi în competiţie, despre calitatea îndoielnică a altora, despre neruşinarea multora de a merge înainte, deşi au ieşit la iveală acte reprobabile care le aparţin; despre căderea ţării din lacul comunist în puţul unei clase politice incompetente în a-şi depăşi interesele personale; despre cuminţenia poporului român, care înseamnă de fapt laşitate mioritică pe care „şmecherii“ naţiei o exploatează la maximum. Mă gândesc că trebuie să scriu despre astea şi, brusc, mă (re)văd la medic, în cabinetul unei doctoriţe între două vârste, care îmi solicită adeverinţă de salariu vizată de Casa Judeţeană pentru Asigurări de Sănătate. Hait!, am scrântit-o. N-am. Am uitat cu desăvârşire de obligaţiile la care mă supune statul atunci când vreau să-mi cer drepturile ce mi se cuvin de la sine. Caut la repezeală o soluţie şi o găsesc: încep să strig la medic că nu este vina mea, a pacientului, că sistemul sanitar din România nu are încă o reţea informatică integrată funcţională, graţie căreia oamenii să nu mai fie siliţi să alerge în nu ştiu câte părţi pentru a dovedi că îşi plătesc cinstit obligaţiile către stat. „Dumneavoastră ar trebui doar să tastaţi câteva butoane, să-mi găsiţi numele şi restul datelor“, îi spun doctoriţei. „Ştiu, dar nu este nici vina mea“, răspunde ea. Are dreptate. Mă consultă şi îmi dă reţetă totuşi după ce îmi fac „numărul“ pe un ton foarte convingător şi după ce şi ea îşi face „numărul“ de apărare. Doctor şi pacient sfidând regulile aiuritoare şi birocratice ale unui stat kafkian într-un gest instinctual de solidaritate.
Să revin însă la alegeri. Caut ideea de fond pentru un comentariu şi mă pomenesc în sala cu ghişee de jur împrejur a Direcţiei Economice a primăriei. Îmi trebuie nu ştiu ce chitanţă pentru a dovedi, la alt ghişeu dintr-o altă instituţie, că sunt bun platnic, dar o doamnă drăguţă îmi spune de dincolo de geam că trebuie să plătesc impozitul pe clădire pe tot anul în curs dacă vreau să mi se elibereze documentul solicitat. „Bine, bine, dar mai sunt câteva luni bune până la sfârşitul anului. „Nu contează, astea-s regulile“. Documentul cerut îmi trebuie neapărat, aşa că mă dau bătut. Dau fuga la un bancomat să scot bani, să plătesc impozitul cu mult înainte de vreme şi rezolv problema, dându-mă înfrânt în confruntarea cu sistemul. Uite însă că m-am îndepărtat de ceea ce mi-am propus. Trebuia să scriu despre alegeri. Aşadar….. „Fugi dom’ne, de aici. Nu înţelegi că nu poţi merge unde vrei dumneata? Mergi unde avem noi bilete“, strigă o funcţionară cu nervii inflamaţi din spatele unui ghişeu al Casei Judeţene de Pensii. Mă apropii să văd cine i-a căzut victimă şi observ un bătrânel mărunt, neputincios, care o roagă frumos pe funcţionară să-i dea biletul care-i trebuie, că doctorul l-a trimis la o anume staţiune, unde trebuie să se trateze de o anume boală. „De fapt, dumneata trebuie să aştepţi să-ţi vină rândul că, uite, nu eşti pe tabel. „Dar am venit de două ori, rândul meu când vine?!“, se aude vocea jumătate indignată, jumătate circumspectă a omului: cine ştie, dacă se supără definitiv cucoana şi nu-i mai dă bilet nici când i-o veni rândul?
Uite cum mă ia valul şi mă îndepărtez mereu de tema pentru care m-am aşezat în faţa computerului. Ce ţi-e şi cu realitatea asta neaoşă românească, produsul nu a 18 ani de democraţie postrevoluţionară, ci a 50 de ani de comunism prelungit până hăt, departe, în timp. Mă dau bătut: nu mai scriu despre alegeri, despre campanie, despre candidaţi, despre minciunile lor electorale, despre sistemul ăsta stricat de viaţă, care nu este nici comunism, nici democraţie, ci o ciudăţenie socială în care sistemul sanitar rămâne ineficient, deşi plătim mereu cu toţii pentru eficientizarea lui, în care birocraţia legalizată te ucide şi în care funcţionarul de la ghişeu continuă să te trateze ca pe o slugă, deşi primeşte salariul din contribuţia ta. Bleah!
(Publicat la 25 noiembrie 2008 în Gazeta de Olt)

Despre Petrila electorală

Zguduitoarea tragedie de la Petrila ar fi trebuit să îngheţe nu doar sufletele românilor, ci şi campania electorală, care nu înseamnă nimic pe lângă pierderea de vieţi umane. Oamenii simpli sigur au dat sonorul televizorului mai tare dacă, în momentul prezentării tulburătoarei ştiri, pe sub balcoane au trecut caravanele electorale cu zgomotele de rigoare. Da, dar actorii politici plecaţi la vânătoare de simpatii nu-ţi dau pace deloc. Când pleci de la serviciu, de pe sute de afişe cu care au fost tapetate zidurile blocurilor, vitrinele magazinelor, gardurile şi stâlpii electrici îţi cer votul în 30 noiembrie indivizi despre care noi trebuie să credem ce se scrie: că-s oameni de cuvânt, că vor face şi vor drege, că ei sunt născuţi să fie în slujba semenilor. Dacă îţi înalţi privirea spre cer, aceiaşi indivizi te îmbie să-i votezi de pe bannerele ce se întind pe toată lăţimea străzii. Te apropii de casă şi nu scapi de indivizii care au fost lipiţi şi pe uşa de la intrarea în bloc. Pătrunzi în scară, controlezi cutia poştală şi din ea cad fluturaşi cu îndemnuri şi promisiuni, de asemenea, electorale. Eşti deja iritat, le arunci şi urci scara. Să spunem că pereţii scării au scăpat curaţi, dar n-apuci să intri bine în apartament, că urechile îţi sunt agresate de imnul unuia sau altuia dintre partidele care îşi fac campanie şi pe strada ta. Închizi fereastra lăsată de dimineaţă întredeschisă pentru aerisire şi te arunci în fotoliu obosit. Apeşi butonul de la telecomandă şi campania electorală îţi inundă casa întreagă din televizor.
Pe fondul unei asemenea fierberi s-a produs tragedia de la Mina Petrila, dar fierberea n-a încetat pentru mai-marii ţării care s-au perindat prin Valea Jiului. Mi-ar fi plăcut să scriu despre latura pur umană a preşedintelui Traian Băsescu, prima faţă înaltă care s-a deplasat în Vale. Mi-ar fi plăcut să pot scrie despre implicarea imediată a miniştrilor economiei, muncii şi internelor, dornici ca ancheta să scoată la iveală cât mai repede cauzele şi vinovaţii catastrofei. Ei bine, cine a fost atent la detalii a putut observa că rapiditatea cu care s-a deplasat Băsescu la Petroşani, unde se găseau o droaie de jurnalişti, ca şi promptitudinea cu care premierul Călin Popescu Tăriceanu şi-a trimis miniştrii în zonă, unde a ajuns el însuşi mai târziu, au avut substraturi electorale. Nu avem decât să rememorăm întrecerile absurde dintre Băsescu şi Tăriceanu în faţa camerelor de luat vederi printre sinistraţii loviţi de inundaţii în 2005 şi 2006 ca să ne încredinţăm că minţile celor doi, ale lor şi ale altora, nu precupeţesc nimic atunci când este vorba de a mai câştiga puţin capital electoral. Figura se repetă în cazul Petrila, unde, oricum, primele concluzii oficiale ale anchetei se bat cap în cap cu ceea ce au descoperit jurnaliştii şi cu ceea ce susţin familiile ortacilor care şi-au pierdut viaţa în deflagraţiile din subteran. De pe margine au început să strige şi liderii PD-L, care nu-şi puteau permite să nu profite de moment, arătând că liderii sindicali din Valea Jiului se aflau în campanie electorală pentru PNL atunci când s-a produs tragedia. Aşa o fi fost, dar ce are a face durerea soţiilor rămase văduve şi a copiilor rămaşi orfani de tată cu bălăcăreala ta politică?
Dacă oficialii la care ne referim ar fi căutat camerele de luat vederi ca să-şi ceară public scuze că nu au mişcat un deget pentru modernizarea industriei miniere, asumându-şi astfel o parte din vină, atunci descinderea lor în Valea Jiului ar fi căpătat o motivaţie curată, credibilă şi necesară. Scopul unic al politicienilor noştri scuză însă, întotdeauna (dar întotdeauna!), mijloacele, chiar dacă prin mijloc înţelegem durerea fără limite şi lacrimile unor oameni.
(Publicat la 18 noiembrie 2008 în Gazeta de Olt)

Candidaţi cu şoriciul gros

Stăteam în urmă cu câteva zile la coadă la medic şi, deodată, în stradă a izbucnit melodia electorală a unui partid la care pacienţii de lângă mine au reacţionat imediat: „I-auziţi, milogii!” Comparaţia nu este nicidecum gratuită. Dacă refuzi un cerşetor de meserie reacţia acestuia este insistenţa. Insistenţa politicianului care candidează este de-a dreptul greţoasă în multe cazuri şi agresivă în şi mai multe cazuri, chiar dacă despre el se ştie public că a făcut lucruri care în mod normal ar trebui să-l facă să roşească de ruşine. Cine s-a aşteptat că publicarea unei liste care cuprinde numele candidaţilor ce nu au dreptul, cel puţin moral, să candideze pentru un loc în parlament i-ar face pe unii dintre ei să roşească de ruşine s-a înşelat amarnic. De fapt, nici cei care au elaborat lista dată publicităţii nu s-au aşteptat la rezultate spectaculoase, dar oamenii au măcar satisfacţia că-i fac de râsul lumii pe cei vizaţi. Ei, şi? Care-i problema? Problema este că, deşi în România nimeni nu mai este naiv în legătură cu „hoţii şi bandiţii care au furat ţara” dar care candidează mereu, populaţia cade, paradoxal, într-o blegeală cronică în ziua votării, mergând la urne pentru a se contrazice. Vorbesc de populaţia urbană, pentru că în mediul rural ţăranii oricum votează aproape în totală necunoştinţă de cauză, aşa cum le indică primarul, candidatul sau şeful local de partid care pot fi extrem de convingători cu un electorat labil. Să ne întoarcem însă la lista candidaţilor pătaţi întocmită „pentru un uninominal curat” şi la care au trudit două ONG-uri, Pro Democraţia şi Agenţia de Monitorizare a Presei, dar şi Centrul Român pentru Jurnalism de Investigaţie, pentru a spune că „ţintele” acestora, cu păcate grele în spate, au şoriciul gros, foarte gros la asemenea săgeţi. Atât de gros că nici sila cu care sunt priviţi de electorat nu mai poate pătrunde spre zonele sensibile, considerând că astfel de zone interioare ar exista. Unii sunt acuzaţi de traseism politic, alţii că au beneficiat de drepturi necuvenite, alţii că s-au aflat în situaţii incompatibile, alţii că au fost sau că sunt cercetaţi sau judecaţi pentru fapte penale, mulţi că au fost loviţi de amnezie atunci când şi-au reactualizat declaraţiile de avere sau pentru că averile lor acumulate în timp record nu se justifică. Nişte „bagatele”, acolo, care nu-i împiedică să cerşească la colţ de stradă (pentru că struţocămila uninominalului românesc îi face să ia, totuşi, la picior colegiile electorale) voturi. Dacă în România gradul de civilizaţie majoritar ar fi unul înalt, tipul candidatului grosier ar avea un duşman redutabil şi viitorul său ar fi precum norul în voia vântului. O societate decisă să schimbe regulile care îi sunt potrivnice cu altele mai bune ar şti ce să facă pentru asta. Mediul psihosocial românesc este însă unul eclectic, ambianţă perfectă pentru oportuniştii titraţi, candidaţi de meserie, pentru cei „îndrăgostiţi” de imunitatea parlamentară sau pentru cei nărăviţi, pur şi simplu, la banul public câştigat prin simpla prezenţă în plenurile celor două camere. Sau prin absenţă, după caz.
Într-o ţară civilizată publicarea unei liste cu candidaţi pătaţi ar fi făcut furori în mediile politice şi instituţionale, s-ar fi lăsat cu renunţări la cursa electorală, cu convulsii sociale, etc. La noi însă o asemenea listă rămâne o simplă listă şi-atât. Iar candidaţii prinşi cu musca pe căciulă nu fac decât să-şi dea căciula jos în faţa electoratului doar o dată la patru ani, şi-atunci cu schepsis.
(Publicat la 17 noiembrie 2008 în Gazeta de Olt)

Despre simplitate

Greu de atins în artă, unde drumul către ea este condiţionat de talent, cultură, exerciţiu continuu şi rigoare (dar cu atât mai minunată), simplitatea ar trebui să fie o calitate firească, reflexă a omului în viaţa sa de toate zilele. Omul simplu trăieşte senin, curat, uşor, departe de uzura sentimentelor nocive care aduc suferinţă gratuită, ucigător de apăsătoare. Omul simplu este omul apropiat de Dumnezeu, cu virtuţi prin care sufletul vorbeşte liber, fără opreliştile artificiului prin care individul comod îl filtrează până la caricaturizarea lui grotescă. Din păcate, omul simplu este tot mai rar şi supus influenţelor covârşitoarei realităţi în care valorile nobile ale lumii au fost denaturate, răsturnate, schimbate cu altele în care accentul se pune pe mască şi nu pe ceea ce acoperă ea, pe simbolul material şi nu pe idealitate. Lumea de azi este cum este pentru că omul şi-a pierdut simplitatea, naturaleţea, sinceritatea, pentru că el este ipocrit, mincinos, dedublat, răzbunător, puternic pe coordonate materiale ş.a.m.d. Omul şi-a părăsit sufletul în căutare de valori exterioare lui. Între sinele său, care are o intensitate infinită, şi vremelnicie omul a ales vremelnicia în toate aspectele ei. Contează ce spun ceilalţi despre noi şi noi trebuie să acţionăm doar în aşa fel încât să ne creăm o imagine favorabilă, uneori cu orice risc. Multe dintre acţiunile omului contemporan nu au nici o motivaţie interioară, dar ele se circumscriu mediului, el însuşi demonetizat. Regulile sociale care au asigurat aderenţa la grup sunt acum, după mii şi mii de ani de existenţă, uzate. Ele au avut nevoie de înnoire, de soluţii pe care omul le-a gândit şi pus în practică. În timpuri de tot vechi soluţiile le dădea natura. Omul modern nu a mai avut nevoie de natură, de Dumnezeu, de teamă şi a început să-şi creeze propriile reguli existenţiale, renunţând la simplitate, la ideea de specie printre alte specii. Legile universal valabile ale speciilor au fost conştientizate şi transpuse în tipare care n-au mai avut legătură cu infinitul. De aceea lumea este încrâncenată acum, plină de convulsii sociale, de conflicte militare şi diplomatice, plină de ură la urma urmei, de orgolii meschine, de avariţii duse la extrem, de comoditate. Omul acestui timp este artificial pentru că şi-a pierdut simplitatea. El trăieşte facil şi în viteză. Nu se mai bucură curat de o primăvară frumoasă în contact direct cu natura, pentru că, într-un confort care i-a amorţit simţurile adevărate, îi ajung informaţiile meteo oferite la televizor. El nu mai are nevoie să citească o carte, pentru că o simplă tastare la calculator îi aduce oricând pe ecran rezumatul volumului. Aşa învaţă astăzi elevii. Aşa se pregăteşte studentul pentru testul următor, învăţând mecanic răspunsurile găsite dinainte pe Internet. Aşa se pierde, în concluzie, identitatea şi forţa individualităţii.
O simplă întoarcere a omului la sine ar pune stavilă vanităţii lui, existenţei întemeiate pe formă, l-ar putea salva şi ar salva lumea însăşi. De atât ar avea nevoie individul. De gestul suprem al reîntoarcerii la sine. De simplitate.
(Publicat la 10 noiembrie 2008 în Gazeta de Olt)

Liderii neputinţei

Deşi campania electorală nu are început şi sfârşit în România, mascarada politică, diluată în parametrii obişnuinţei între alegeri, a prins acum fluxuri trepidante pe canalele media şi accente de cabotinism propriu spaţiului mioritic postrevoluţionar. Cearta liderilor politici şi manevrele lor electorale murdare menite să atragă simpatia votanţilor năruie încă o dată şansele unor alegeri curate. Votul aşa-zis uninominal a fost şi el compromis prin opreliştile cuprinse de legea care reglementează pe jumătate un exerciţiu electoral ce, dus până la capăt, ar fi pus stavilă accederii oportuniştilor în fruntea ţării. Punem, aşadar, cruce încă unei şanse şi mergem mai departe, cu tot cu convulsiile din sistemul bugetar, pentru care liderii politici nu mai găsesc soluţii după ce şi-au ridicat în cap toată suflarea din instituţiile publice. Liderii politici care nu voiau decât să-şi tragă spuza electorală fiecare pe turta sa politică, oferind dascălilor salarii mari contra voturi. Multă lume a comentat gestul preşedintelui Băsescu, de a promulga Legea de majorare a salariilor în învăţământ prin sintagme precum „Aha, le-a făcut-o din nou liberalilor!“, negândind că gestul preşedintelui nu este decât campanie electorală pentru PD-L şi că, prin urmare, preşedintele nu este altfel decât ceilalţi.
Mergem la liberali şi spunem răspicat că premierul Călin Popescu Tăriceanu joacă, şi el, un teatru ieftin pe aria refuzului, după ce parlamentarii PNL au votat în rând cu ceilalţi Legea majorării salariilor. În ochii noştri ar trebui să apară aşa: uite, dom’le, în sfârşit avem şi un guvern responsabil cu resursele ţării, mai ales acum cu criza asta economică mondială. Manevra dă bine la electoratul românesc nematurizat încă. Adevărul este altul. Simţind că PSD câştigă mult mai mult capital electoral de pe urma măririi salariilor, premierul nu mai are ce pierde şi joacă totul pe cartea guvernului care, neavând resurse, nu poate lua măsuri populiste de dragul alegerilor. PSD apasă pedala pe ideea că bugetul suportă majorarea lefurilor, chiar dacă Hrebenciuc a recunoscut că socoteala social-democraţilor în privinţa viitoarei guvernări a fost făcută înainte de criza financiară care macină state precum SUA. PD-L face zgomot mediatic pe aceeaşi idee, aruncând zoaie (de concepţie băsesciană) asupra guvernanţilor liberali, plătindu-le o nesfârşită poliţă după ce i-a dat afară de la guvernare pe democrat-liberali. Una peste alta, o mizerie de la un capăt la altul.
Sigur că criza economică mondială trebuie să ne facă să ne gândim de două când vine vorba de mărirea salariilor, pe temei electoral sau nu. Sigur că salariile în învăţământ sunt la un nivel deloc respectabil (deşi nu cred în ruptul capului că majorarea veniturilor salariale va schimba calitatea sistemului educaţional românesc). Dar ceea ce se petrece în această perioadă în mediul politic nu are deloc legătură cu realităţile categoriilor socio-profesionale. Liderii politici, neîntrecuţi în minciuni, în lovituri sub centură şi în demagogie afişată în tuşe greţoase rămân, în sfera problemelor cu adevărat serioase care macină România, doar nişte jalnici lideri ai neputinţei.
(Publicat la 7 noiembrie 2008 în Gazeta de Olt)

Despre nesimţiţii din România

Multe păcate comportamentale i se pot imputa poporului român, cum ar fi laşitatea, viclenia măruntă sau ipocrizia, apucături care alimentează, de fapt, micimea unei naţii, însă nu-i poate fi pusă în cârcă nesimţirea. Românul nu a fost şi nu este nesimţit. Indivizii nesimţiţi care trăiesc în România nu sunt români. Funcţionarii plătiţi din bani publici care îşi fac salarii de mii sau zeci de mii de euro pentru o muncă mai mult de rutină, în timp ce milioane de oameni trăiesc modest sau dramatic, nu sunt români. Indivizii care controlează mediul politic din România, întreţinând demagogia, sforăriile de culise şi interesele meschine, aşa-zişii politicieni care-şi arogă calităţi de mentor sau lider în partide şi pe care îi vedem atât de des, greţos de des, la televizor, nu sunt români. Toţi aceştia sunt indivizi fără identitate naţională, sunt rupţi de firul nevăzut care întreţine aderenţa la naţie. Nu ar fi drept să facem confuzie între nesimţit şi român. Nesimţirea are rădăcini vechi în istorie, dar paralele cu destinul şi apucăturile românilor şi apropiate de stirpea minoritară a trădătorilor. Nesimţiţii principatelor române care apelau la Înalta Poartă pentru a scăpa de un domnitor doar pentru că li se puneau piedici drepte în socoteli nedrepte erau trădători. Nesimţiţii care după 1989 au privatizat sute şi sute societăţi comerciale de stat în paguba statului, miza fiind numai comisioanele destinate buzunarelor proprii, sunt trădători de neam.
Nesimţiţii din România nu au aderenţă la o tipologie a nesimţirii, pentru că ei sunt simple accidente în istorie. Nesimţirea funciară a unui popor devine calitate în timp, încăpăţânare şi orgoliu care impun în relaţie cu alte naţii.
Pragul 1989 a deschis canale nebănuite pentru românul pentru care lumea era cea „preparată“ de partidul comunist. Diversitatea caracterială manifestă care a sărit după 1989 în mod firesc ca un ansamblu de arcuri comprimate mult timp de regimul comunist a creat un soi de libertate care i-a aruncat pe români în extrema cealaltă. Un asemenea fond pestriţ, confuzia ce a urmat, amestecul de valori au creat oportunităţi şi medii de dezvoltare pentru nesimţit. Nesimţitul din România ar fi un amărât într-un mediu cu reguli stricte respectate de majoritate, ar fi un paria, o categorie pe cale de dispariţie în mod natural. Din păcate, el deţine puterea în România de azi pentru că valorile sunt încă răsturnate şi pentru că regulile rămân încă simple anchiloze teoretice. Laşitatea caracteristică românilor, lipsa lor de responsabilitate şi ambiţie, lipsa de discernământ social şi de respect reciproc care alimentează confuzia menţin nesimţiţii în poziţii favorabile lor şi le asigură continuitate şi control. De aceea nesimţirea din România are costum costisitor şi cravată de lux, de aceea ea se reproduce fără teamă la televizor, cu voce ridicată şi voit insidioasă, de aceea îşi poartă ostentativ obrazul gros în lume şi priveşte de sus mulţimea ca pe o turmă de vite. Pentru că nesimţitul din România nu este un produs exponenţial, ci un accident în cursul istoric, el va dispărea odată cu trecerea timpului, pe măsură ce românul de rând va adopta, vrând-nevrând, o conduită cu pretenţii fireşti la mediul politic care, deocamdată, este structurat în jurul unor ecouri ale regimului de tristă amintire care aşază societatea pe principii ideologice de tipul minoritatea cântă - majoritatea joacă.
(Publicat la 16 octombrie 2008 în Gazeta de Olt)

Despre efectul de bumerang al pomenilor electorale

Isteria care a cuprins ţara noastră în aceste zile arată cum suntem noi, românii: nechibzuiţi. Şi unii, şi alţii. Şi cei care conduc, şi cei conduşi. Bugetarii vor majorări de salarii cum n-au avut niciodată, profitând de apropiatele alegeri electorale şi de greşeala unui parlament iresponsabil, care, avid de capital electoral, a majorat cu 50 de procente lefurile dascălilor.
„Greşeala“ a fost bine gândită de PSD, care a aprins fitilul şi l-a pus în mâna guvernului. Executivul încearcă să-l stingă acum cu preţul unei explozii de proporţii, după ce parlamentarii liberali s-au aliniat la propunerea social-democraţilor, fiecare gândindu-se că are dascăli făcători de opinie în colegiul în care candidează. Toate acestea au generat o nebunie de neoprit: fiecare se ceartă cu fiecare. Sindicatele se ceartă între ele şi toate cu guvernul, guvernul se ceartă cu parlamentul, categoriile bugetare se urăsc reciproc.
Şi, dacă-i bâlci, bâlci să fie! De ieri, teatrul de operaţiuni s-a mutat din nou în Piaţa Constituţiei din Capitală, locul de unde se pune presiune cel mai uşor pe bugetul României. De fapt, România se confruntă cu o situaţie din care câştigă cine poate. Dascălii vor bani pentru a-şi recăpăta demnitatea pierdută odată cu obţinerea de profituri la negru din meditaţii în favoarea cărora a scăzut actul educaţional în sălile de studiu, ceilalţi bugetari vor şi ei lefuri duble pentru un echilibru social corect, politicienii vor capital electoral şi tot aşa.
Nimeni nu se mai gândeşte la consecinţe. Premierul Călin Popescu Tăriceanu îşi frânge mâinile cu întârziere, teatral şi zgomotos, de necaz că PNL s-a păcălit votând în parlament o lege în favoarea electorală a PSD. Motiv pentru care a şi atacat-o la Curtea Constituţională a României. Cristian Adomniţei, demis ieri din funcţia de ministru al educaţiei, spune că l-a luat pe sus emoţia şi că de-aia a votat şi el. La urma urmei, nimic nu mai are importanţă pentru că destinul ţării a fost demult compromis de guvernele României democratic-sălbatice, în jurul cărora au puit interese meschine, grupuri de băieţi deştepţi, strategii păguboase pentru stat, corupţia, demagogia şi anarhia politică. Pomenile electorale practicate la toate nivelele, la negru sau oficial, s-au transformat treptat într-o normalitate sinucigaşă prin efectul de bumerang. Iresponsabilitatea aleşilor nu dă însă semne de diminuare.
Dimpotrivă. În Senat şi Camera Deputaţilor se află în lucru, la comisii, mai multe proiecte de lege prin care se pregătesc plocoane către diverse categorii de populaţie. Totul trebuia să se petreacă în mod controlat. Populaţia a dat însă toate socotelile electorale peste cap. Ce se va alege într-un final? Haos.
(Publicat la 8 octombrie 2008 în Gazeta de Olt)

Despre corupţie

 Mi se îmbolnăveşte într-o noapte copilul, rău de tot. Febră de 41 de grade Celsius. Chem ambulanţa şi, pentru că întârzie, plecăm cu maşina unui prieten la spital. Aşteptăm la camera de gardă peste jumătate de ceas până când medicul, pensionabil, catadicseşte să coboare de la etaj, unde omul avea şi cameră de dormit pe timpul nopţii. Între timp, asistenta de la urgenţe vede că starea copilului se înrăutăţeşte şi intră în panică. Îi dă cu spirt pe piept şi mai apelează o dată telefonul, către medic. Este grav. Calm şi încet, medicul. Om bătrân. Mă întreabă dacă am perfuzor. „Aaa, nu aveţi?! Trebuie să cumpăraţi, că spitalu’ n-are”. Am să cumpăr. Ajungem la etaj, ni se dă un salon plin ochi cu copii care plâng şi mămici care vorbesc, amestecat, româna şi roma. Pătuţuri mici, pentru copii. Mămicilor li se asigură doar statul în poziţia şezut, pe scăunele. Cu copilul rămâne, evident, soţia, care a doua zi se plânge că i-au dispărut nişte hăinuţe. Spun asta personalului medical care mă trimite la poliţie. Nu mă duc. Mă duc, însă, la medic, să-l rog să găsească pentru soţie şi copil un alt salon, mai liniştit şi mai sigur. Mă ascultă răbdător şi mă priveşte într-un fel anume. Aşa este, uitasem de obişnuita „atenţie”. Numai că boala copilului mă prinsese fără bani în casă. Aşa că trebuie să găsesc soluţia salvatoare. Observ că unul dintre buzunarele medicului este mai umflat. Mă reped şi îi bag o singură bancnotă de 10.000 de lei vechi. Bancnota s-a amestecat cu altele. Nu trece mult şi soţiei i se pune la dispoziţie o rezervă pentru „anumiţi oameni”, cu pat mare şi radiator. A trebuit doar să dau ceva. În România toată lumea dă câte ceva, la poliţist, la doctor, la magistrat, la ghişeu, la Permise Auto etc. Aşa că, gândesc eu, în România lupta împotriva corupţiei este o glumă. Pentru că, se ştie, corupţia românească nu este un fenomen extirpabil, ci este un mod de viaţă. Marea corupţie există pentru că există corupţia mică, generalizată. Omul simplu cu sănătatea-n băţ ştie că trebuie să dea, medicul care-l poate rezolva (sau nu) ştie că trebuie să primească. Un consens care funcţionează de multă, de foarte multă vreme. Lupta împotriva corupţiei ar putea deveni adevărată dacă ea s-ar da în individ, nu la televizor între demagogi şi nici, o dată la patru ani, cu miză electorală, între aceeaşi demagogi. Şpaga la români nu ţine de istoria recentă. În spaţiul carpato-danubiano-pontic se dă şpagă de la cucerirea Daciei încoace. Ea este organică, are mâini, picioare şi creier, pentru că se confundă cu individul, este parte din viaţa lui. Ne înfuriem atunci când vorbim de medicii care primesc bani sau alte bunuri necuvenite, ne revoltăm când aflăm din presă că un oficial a fost prins în flagrant în timp ce primea mită, suntem neiertători cu cei care, deşi au salariu fix de bugetar, îşi ridică în timp record vilă la munte şi se plimbă cu maşini de invidiat. Tot noi, însă, mergem cu peşcheşul la doctor, mituim poliţistul când ne prinde „pe bec” în trafic, îi plasăm ceva bugetarului care trebuie să ne rezolve mai repede aprobarea unei cereri şi tot aşa.
Mă-ntorc la medicul căruia a trebuit să-i îndes o bancnotă în buzunar ca să motivez lunga introducere a materialului de faţă: după întâmplare, mi-am dat seama că soţia şi copilul fuseseră introduşi strategic în salonul acela supraaglomerat. Doctorul ştia că o să-l căutăm a doua zi. Românul recurge la asemenea strategii cu inventivitate şi succes fără scrupule, pentru că ele (strategiile) ţin de fondul comun al lucrurilor în cazul nostru. Aşa se face. Marea corupţie are cauze în lipsa gradul nostru redus de civilizaţie. Lupta împotriva acestui flagel ar trebui să se dea în fiecare din noi şi, dacă acest lucru ar deveni, prin absurd, o realitate generală cândva, într-o zi am putea fi respectaţi „pe bune” de marile culturi. Într-o zi…
(Publicat la 3 octombrie 2008 în Gazeta de Olt)

Despre ipocrizia cu andrele şi mop

Politicianul este, prin definiţie, nesincer, deşi ar putea fi şi altfel. El se specializează în strategii de culise şi în retorică. În politica românească, strategia este un soi de sforărie murdară, iar retorica o vorbărie fără stil, bogată însă în teme în care minciuna se află la loc de mare cinste (sic!). Se pare, totuşi, că după 18 ani de sforării şi minciuni astfel de strategii balcanice nu mai merg ca unse în a păcăli electoratul, aşa că politicianul român a trebuit să găsească noi modalităţi de expresie. Şi a îmbrăţişat ipocrizia care, oricum, nu îi era străină, doar că, mai nou, îmbracă forma ei agresivă. Forma violentă a ipocriziei s-a numit, sâmbătă seară, la Realitatea TV, Elena Udrea. Aşa mi s-a părut această femeie, tricotând în direct la TV, o ipocrită fără simţul limitei, care a ajuns să vâneze voturi mânuind andrelele şi mopul (prin şcoli). De ce să nu acordăm votul nostru unei femei care, iată, este o persoană obişnuită, ca noi, nu se dă în lături de la munca de jos, este o minunată gospodină, merge la biserică, este de-a noastră, ce mai, şi, dacă este de-a noastră, ne ştie, nu-i aşa, necazurile şi ne poate ajuta de-acolo, de sus, din poziţia de parlamentar; este, aşadar, şi bătăioasă, şi deşteaptă, şi frumoasă, şi de-a noastră. Cam asta este noua imagine pe care blonda de la PD-L o afişează acum. Şi nu oricum, ci cu tuşă groasă, foarte groasă, aruncând-o la coş pe cea veche, care-i conferea statutul de femeie iconoclastă, un soi de simbol al feminismului victorios într-un domeniu preponderent masculin. La urma urmei, Elena Udrea este produsul unui sistem politic caricatural, cameleonic şi distructiv, atât de bine pus la punct încât, deocamdată, tinerele speranţe sunt doar speranţele dascălilor lor pentru o continuitate controlată. Aşa se pierd tinerii care intră în politică, purtând cu ei lumina proprie vârstei entuziaste, sfârşind prin a adera la sistemul în care corupţia, parvenirea şi ipocrizia sunt la ele acasă. Ei cresc după chipul şi asemănarea „modelelor“, conturând, deocamdată, perspectiva unei naţii fără soluţie, primind de la „profesori“ câte un nărav şi mai multe rânduri de blană.
În fiecare seară, pe posturile TV ipocrizia poartă haine şi nume diferite. Minciuna, la fel. Gazdele au nevoie de audienţă, invitaţii de canal direct cu electoratul. Audienţa are greutatea culturii pe care vulgul o are în bagaj, aşa că invitaţii nu se pot plânge de indiferenţa publicului.
Nu mă interesează Elena Udrea, aşa cum nu mă interesează nici un politician român. Cu toţii atentează public, însă, la bunul-simţ, unii utilizând micul, berea şi plicul, alţii prefăcătoria într-un fel care ne jigneşte şi asta trebuie să ne intereseze pe toţi. Cu asupra de măsură.
(Publicat la 22 septembrie 2008 în Gazeta de Olt)

Despre respect

Intru odată într-un magazin cu gândul să cumpăr o îngheţată. Aştept să-mi vină rândul şi cer. „Aşteaptă, dom’le, că am treabă acum!“, spune vânzătoarea, luând banii de la cel din spatele meu. Nu înţeleg pe moment. Înţeleg mai târziu, după ce părăsesc, iritat şi năucit, spaţiul comercial deloc prietenos din cauza celei de la tejghea: ca să-mi dea îngheţata, trebuia să iasă afară din magazin, unde se găsea lada frigorifică. Iar lucrul ăsta l-ar fi făcut după ce sfârşea cu clienţii din magazin. O fi fost poate chiar patroana, ţinând seama de curajul iresponsabil de a refuza un client. Iritarea mi se transformă în revoltă. Îmi vine în minte imaginea unei vânzătoare-patroană dintr-un sătuc italian, care atunci când se întâlnea pe stradă cu clienţii obişnuiţi îi saluta, le vorbea frumos şi era toată un zâmbet. „Este şmecheră, nu vrea să piardă clienţi“, mi-a spus o prietenă italiancă atunci când i-am vorbit despre diferenţele de comportament social dintre Occident şi Est, folosind drept exemplu diferenţa dintre omenia „interesată“ a concetăţenei sale şi o vânzătoare româncă. Nu era neapărat şmecheră femeia, ci cu simţ comercial dublat de respectul pentru cei care-i calcă pragul.
În jumătate de ceas revolta îmi scade pentru că mă dumireşte (a câta oară?) vechiul şi infinitul adevăr: românii sunt români şi basta. Nu s-au respectat niciodată între ei. Or, totul în interrelaţiile umane pleacă, într-o societate normală, de la respect, pentru că pe respect se fundamentează o întreagă filozofie de viaţă. Nerespectându-ne între noi, nu există nici respectul de sine. Nerespectându-ne între noi, manifestăm indiferenţă faţă de aproape. Nerespectându-ne între noi, arătăm indiferenţă faţă de comunitate. Lipsa respectului generează trăiri şi manifestări negative, orgolii, ură, ambiţie prostească precum în zicala cu capra vecinului etc. Cam de aici ni se trage, de aceea avem conducătorii pe care îi merităm şi viaţa pe care o merităm. Nu ne respectăm între noi, dar avem pretenţia să ne respecte cei pe care îi trimitem în parlament sau în guvern. Nu ne respectăm între noi, dar vrem să fim respectaţi pe stradă de poliţişti, sau în spitale de doctori, sau la ghişee de funcţionarii publici. Un asemenea paradox n-o să se întâmple. Politicienii pe care îi votăm o dată la patru ani, poliţiştii, medicii şi funcţionarii de la ghişeu sunt ca noi. Sunt români cu mentalitate românească, nu pot fi altcumva decât majoritatea.
Intru altădată într-un alt magazin şi cer să mi se prezinte puţin o marfă. „Ai, dom’le, cumperi sau nu? Dacă nu eşti hotărât, vino când ştii ce vrei!“. Vinovat sunt eu, clientul, care am pretenţia să ştiu câte ceva despre o marfă de pe care lipseşte eticheta cu obligatoriile, prin lege, informaţii. Plec. Hotărât să nu mai dau niciodată pe acolo. Nu pot însă renunţa la cumpărături. Aşa că o să am mult şi bine parte de umilinţă când merg să cumpăr, punând umărul la profitul patronului asigurat de adaosul comercial cu mult peste pragul bunului-simţ.
P.S. Îi spun într-o zi unuia cu magazin şi profit că ar trebui să investească în comunicarea angajaţilor cu clienţii. „Cum adică, să plătesc ca să vorbească ei cu clientu’? Da’ ce, sunt muţi?“