Rânduri pentru Grigore Vieru

De ieri-noapte am rămas mai săraci şi mai slabi, mai mici şi mai neputincioşi, mai singuri. Aşa ne simţim noi, oamenii, sau aşa ar trebui să ne simţim atunci când cei care se nasc o dată la un secol sau o dată la mai multe secole dispar. Poetul român Grigore Vieru, basarabean prin voia sorţii şi a istoriei, a fost (crud şi nedrept prilej să folosim verbul la trecut) unul dintre aceştia, şi încă dintre cei cu aură binecuvântată de Dumnezeu. Delicat, cald, sincer, ingenuu. Şi nu doar prieten, ci frate, şi nu doar om, ci suflet ales. Şi, mai ales, o mare conştiinţă: civică, patriotică şi culturală. Poetul român Grigore Vieru a fost însăşi România reîntregită şi aşa va rămâne şi aşa trebuie să rămână amintirea sa în noi. „Când eram copil, la şcoală ni se spunea că limba moldovenească este una şi că limba română este alta. De aceea, rămâneam uimit să înţeleg ceea ce îşi spuneau oamenii de pe celălalt mal al Prutului atunci când mergeam cu vitele la păscut“, povestea, în urmă cu şase - şapte ani, Grigore Vieru la Slatina, unde fusese invitat să participe la Concursul naţional de poezie „Ion Minulescu“.
Prin el, Basarabia a respirat cu asupra de măsură româneşte, cultural şi patriotic. Poetul român Grigore Vieru n-a fost doar un simbol, n-a fost doar cineva care vorbea cu însufleţire despre ramul românesc, ci a fost însuşi ramul. Patriotismul său şi speranţa sa în reîntregirea neamului românesc au fost unice, cum unice au fost versurile sale, relaţia cu aproapele şi fiinţa sa. „Nu am, moarte, cu tine nimic“ - aşa sună unul dintre frumoasele şi simţitele sale versuri în poezia în care lui îi este milă de moarte. Moartea nu i-a întors sentimentul, pentru că ea nu alege.
Poetul român Grigore Vieru lasă în urmă un loc gol, care nu va putea fi umplut niciodată cu nimic, aşa cum se întâmplă cu oamenii aleşi. Şi ne lasă pe noi pradă unei tristeţi fără de margini şi fără leac. Trişti şi singuri.
(Publicat la 19 ianuarie 2009 în Gazeta de Olt)