Se apropie Crăciunul, ziua meselor în familie şi a cadourilor. Unii
vor primi cadouri scumpe, poate de lux, alţii simbolice, poate puţină
dragoste sau nici atât. Pentru unii, nu mulţi, Moş Crăciun a venit încă
de ieri, aducându-le câte un minister. Un asemenea cadou nu are fundiţă,
dar are, cel puţin teoretic, valabilitate patru ani, salariu baban,
înălţime socială, başca influenţă pentru ca şi rudele, prietenii,
apropiaţii să primească, tot pentru patru ani, cadouri similare. În urmă
cu câţiva ani buni stăteam în rând cu ceilalţi părinţi la serbarea de
sfârşit de an a clasei I, unde elev era şi copilul meu. A venit, la
final, Moşul, îndoit sub greutatea nenumăraţilor ani, dar mai ales sub
greutatea unui sac enorm plin cu de toate. Când a venit rândul unei
fetiţe să-şi primească darurile, Moş Crăciun i-a şoptit că a trecut şi
pe acasă pe la ea, unde i-a lăsat un computer Pentium 4. Şoapta Moşului a
fost prinsă şi de urechea fiului meu, care m-a întrebat nedumerit după
aceea de ce Moş Crăciun face diferenţe atât de mari? Cum îi putea aduce
unui copil un computer de ultimă generaţie şi lui, fiului meu, care s-a
achitat de sarcinile învăţăturii cu mult mai bine, nu i-a adus decât
dulciuri? Degeaba am încercat eu să-i explic faptul că un dar este un
dar, că valoarea lui nu trebuie să fie numai materială şi că ea trebuie
să se regăsească în bucuria celui care-l primeşte. Să ţi se dea un
minister înseamnă să ţi se dea o mare responsabilitate şi tu s-o iei ca
atare, să-ţi asumi un risc enorm, mai ales în condiţiile în care urmează
să pui în aplicare un program de guvernare despre care analiştii cred
că este, în multe puncte, irealizabil. Şi, dacă este aşa, de ce bătaia
pentru un asemenea post este crâncenă, de ce intră-n cursă, pe viaţă şi
pe moarte, şi oameni fără calităţi, de ce vor unii cu tot dinadinsul
să-şi asume griji imense faţă de ţară fără să clipească, deşi un
ministru pe vreme de criză precum cea care loveşte acum România este
aidoma marinarului aflat cu corabia pe ocean în furtună?! De ce?
Simplu: pentru că în România astfel de sarcini sunt, de fapt, cadouri.
Şi atât de mare este bucuria celui care primeşte un minister, atât de
mare salariul şi influenţa că, până să-şi dea seama omul că mai are şi
responsabilităţi, că lucrurile nu merg tocmai bine, se sfârşeşte
mandatul. Se fac noi alegeri şi, dacă partidul lui ia procent bun, dacă
intră-n cărţi pentru formarea următorului cabinet şi dacă el a fost
băiat bun cu cine trebuia cât timp a avut în mână pâinea şi cuţitul, mai
prinde o tură. Un mandat de ministru ar fi de ajuns, dar dacă omul
nostru are noroc de două, s-a scos pentru tot restul vieţii. Başca
şpaga, fie că-i pică un caltaboş, o pălincă sau un plic cu bani. Dacă
fiul meu nu a înţeles - sau n-a vrut să accepte în ruptul capului - că
valoarea unui cadou se măsoară în bucurie, eu îl înţeleg, totuşi, pe el:
una este să primeşti, fie şi de la Moş Crăciun, o ciocolată şi un suc,
alta este să ai parte de-un Pentium 4. Câţiva oameni au primit ieri câte
un minister. Unii au mai fost miniştri. Alţii se află la primul mandat.
Cu cât bucuria lor va fi mai scurtă, cu atât mai bine pentru ţară.
Pentru ţara în care, după 19 ani de democraţie, după mai multe rânduri
de mandate ministeriale sunt încă mulţi oameni pentru care Crăciunul,
neavând ce pune pe masă, este o zi a plânsului interior ce prăbuşeşte în
sine sufletul. O ţară în care mulţi copii îl aşteaptă în zadar pe Moş
Crăciun, an de an.
(Publicat la 19 decembrie 2008 în Gazeta de Olt)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu