Candidatu’ de la ţară

Gata. S-a terminat. Şi cu viermuiala candidaţilor prin colegiile judeţului, şi cu emisiunile electorale ale posturilor locale de televiziune, ieftine de tot (emisiunile, nu posturile). Unii şi-au evaluat rodul muncii, alţii erorile, iar electorii plata primită în avans de la candidaţi pentru voturile de mai târziu: bani, alimente, obiecte casnice şi vestimentare. Bune toate. Şi voturile, pentru unii, şi plăţile, pentru beneficiarii norocoşi. S-a tras linie, s-au împărţit ciolanele (pardon, mandatele), s-a liniştit lumea. Inclusiv cumnatul meu de la ţară, pe care l-am surprins (telefonic), în plină campanie electorală, desfăcând pachetul cu alimente primit. „Ce faci, eşti bine?“ „Da, uite, mă uit în pachetu’ ăsta, l-am primit de la unii, este zahăr, făină, ulei“. „De la cine l-ai primit, cu cine votezi?“, îl întreb. „Păi, nu ştiu de la cine vine şi la votare nu merg. Îi dau dracu’ pe toţi. Da’ astea ne prind bine!“ Îmi vine în minte şi o femeie dintr-o comună; în campanie ea ştia că a primit nu ştiu ce podoabă de la un candidat căruia îi stâlcea numele până la o diferenţă onomastică majoră. Femeia zicea că pe binefăcătorul ei o să-l voteze. Mi-o închipui cu câtă înfrigurare o fi căutat numele binefăcătorului pe buletinul de vot, negăsindu-l aşa cum îl ştia ea.
Mie, unul, alegerile de duminică nu mi-au dat nici un fel de agitaţie, nu mi-au produs nici un fel de sentiment. Poate doar un soi de curiozitate, şi asta incertă. A fost o zi de muncă mai lungă decât de obicei. Totuşi, seara când am plecat spre casă, am vrut să văd care este atmosfera printre candidaţi, unii dintre ei adunaţi pe la sediile partidelor, unde aşteptau cu înfrigurare rezultatele numărătorii paralele. Acasă am ajuns târziu, aproape spre dimineaţă. În ciuda oboselii, am dat câteva telefoane, printre cei contactaţi numărându-se şi un candidat de la ţară, om văzut la el în zonă ca un bun gospodar, şi nu doar pentru propria ogradă. Omul avea în voce inflexiunile victoriei. Uite, o noutate în peisajul politic românesc, un ţăran (mă rog, un trăitor la ţară) în Parlamentul României; ţăranii au ales unul dintre ei să-i reprezinte printre legiuitorii ţării. Mă gândeam să-l felicit şi să-i spun că responsabilitatea lui este una infinit mai mare decât succesul unui candidat de meserie şi, totodată, că situaţia lui este unică, când a început să-mi înşire cifre, câte voturi a adunat el şi câte principalul său contracandidat. Scorul a fost unul relativ strâns, iar eu i-am amintit interlocutorului meu că diferenţa mică dintre rezultate este exact previziunea mea, pentru că mai discutasem pe această temă. Iritat deodată la culme, interlocutorul meu m-a înjurat ca la uşa cortului şi mi-a închis telefonul. Astfel de conjuncturi aprinse şi spontane nu mă găsesc niciodată pregătit, nu am darul replicilor oportune pe moment. Am rămas perplex. Ce s-a întâmplat? Îl sun să-l felicit şi el mă-njură? Probabil că nu-i convenea că celălalt candidat, un străin în zonă, a strâns foarte multe voturi în localităţi în care tartore se credea el, iar eu l-am enervat arătându-i că era să fie bătut pe propriul teritoriu. L-am sunat de pe un alt telefon să fiu sigur că-mi răspunde şi să-i spun că un viitor parlamentar nu vorbeşte aşa, chit că vine dintr-o zonă rurală neaoşă românească. I-am spus-o şi am închis telefonul. A sunat de mai multe ori. Nu i-am răspuns. Şi nici nu sunt supărat pe el. E simpatic. Până mai ieri mi se adresa şmechereşte cu „mă, şăfule“. Acum mă-njură. De ce nu mă mir?
(Publicat la 4 decembrie 2008 în Gazeta de Olt)