Despre nesimţiţii din România

Multe păcate comportamentale i se pot imputa poporului român, cum ar fi laşitatea, viclenia măruntă sau ipocrizia, apucături care alimentează, de fapt, micimea unei naţii, însă nu-i poate fi pusă în cârcă nesimţirea. Românul nu a fost şi nu este nesimţit. Indivizii nesimţiţi care trăiesc în România nu sunt români. Funcţionarii plătiţi din bani publici care îşi fac salarii de mii sau zeci de mii de euro pentru o muncă mai mult de rutină, în timp ce milioane de oameni trăiesc modest sau dramatic, nu sunt români. Indivizii care controlează mediul politic din România, întreţinând demagogia, sforăriile de culise şi interesele meschine, aşa-zişii politicieni care-şi arogă calităţi de mentor sau lider în partide şi pe care îi vedem atât de des, greţos de des, la televizor, nu sunt români. Toţi aceştia sunt indivizi fără identitate naţională, sunt rupţi de firul nevăzut care întreţine aderenţa la naţie. Nu ar fi drept să facem confuzie între nesimţit şi român. Nesimţirea are rădăcini vechi în istorie, dar paralele cu destinul şi apucăturile românilor şi apropiate de stirpea minoritară a trădătorilor. Nesimţiţii principatelor române care apelau la Înalta Poartă pentru a scăpa de un domnitor doar pentru că li se puneau piedici drepte în socoteli nedrepte erau trădători. Nesimţiţii care după 1989 au privatizat sute şi sute societăţi comerciale de stat în paguba statului, miza fiind numai comisioanele destinate buzunarelor proprii, sunt trădători de neam.
Nesimţiţii din România nu au aderenţă la o tipologie a nesimţirii, pentru că ei sunt simple accidente în istorie. Nesimţirea funciară a unui popor devine calitate în timp, încăpăţânare şi orgoliu care impun în relaţie cu alte naţii.
Pragul 1989 a deschis canale nebănuite pentru românul pentru care lumea era cea „preparată“ de partidul comunist. Diversitatea caracterială manifestă care a sărit după 1989 în mod firesc ca un ansamblu de arcuri comprimate mult timp de regimul comunist a creat un soi de libertate care i-a aruncat pe români în extrema cealaltă. Un asemenea fond pestriţ, confuzia ce a urmat, amestecul de valori au creat oportunităţi şi medii de dezvoltare pentru nesimţit. Nesimţitul din România ar fi un amărât într-un mediu cu reguli stricte respectate de majoritate, ar fi un paria, o categorie pe cale de dispariţie în mod natural. Din păcate, el deţine puterea în România de azi pentru că valorile sunt încă răsturnate şi pentru că regulile rămân încă simple anchiloze teoretice. Laşitatea caracteristică românilor, lipsa lor de responsabilitate şi ambiţie, lipsa de discernământ social şi de respect reciproc care alimentează confuzia menţin nesimţiţii în poziţii favorabile lor şi le asigură continuitate şi control. De aceea nesimţirea din România are costum costisitor şi cravată de lux, de aceea ea se reproduce fără teamă la televizor, cu voce ridicată şi voit insidioasă, de aceea îşi poartă ostentativ obrazul gros în lume şi priveşte de sus mulţimea ca pe o turmă de vite. Pentru că nesimţitul din România nu este un produs exponenţial, ci un accident în cursul istoric, el va dispărea odată cu trecerea timpului, pe măsură ce românul de rând va adopta, vrând-nevrând, o conduită cu pretenţii fireşti la mediul politic care, deocamdată, este structurat în jurul unor ecouri ale regimului de tristă amintire care aşază societatea pe principii ideologice de tipul minoritatea cântă - majoritatea joacă.
(Publicat la 16 octombrie 2008 în Gazeta de Olt)