Ce am făcut noi, românii, cu noi înşine? Fără spirit dominator,
precum neamţul de totdeauna sau turcul de odinioară, fără înclinaţii
pragmatice de tip american, românul a fost în istorie cinstit, pacifist,
omenos cu străinul şi un mare iubitor de glie - calităţi care l-au
păstrat aproape de Dumnezeu.
Au trecut peste el invazii militare
şi a rămas aici şi cu suflet tot românesc. Ceea ce n-au reuşit însă
împotriva lui paloşul, puşca şi tunul a reuşit parşivenia unor neamuri
aciuate printre noi de pe la 1700 încoace. De la ele românul a deprins
beţia şi prefăcătoria. Vicleniei i-a urmat o doctrină cangrenată de
minciună şi nimicitoare de valori care s-a întins pe jumătate de secol
şi care a stins aproape definitiv cinstea românului - comunismul. Să fii
cinstit azi este o ruşine naţională. Dacă spui doctorului că România
este o ţară coruptă îţi dă dreptate, dar se supără dacă nu-i bagi nimic
în buzunar ca să te îngijească, deşi primeşte leafă pentru asta. Dacă te
dai în vorbă cu funcţionarul de la ghişeu despre corupţie îţi acceptă
furia, dar se uită dintr-o parte la tine dacă nu i-ai lăsat ceva în
cererea împăturită.
Scriu despre cinste plecând de la păţania unui
prieten, N., pensionat medical în urma unei boli reale care i-a măcinat
o vreme măruntaiele. După luni de zile de spitalizare şi după un regim
medical strict, el a început să se simtă mai bine. Ştia că depensionarea
nu era departe şi nu era supărat că iasă din rândul pensionaţilor din
motive de boală, deopotrivă închipuiţi şi reali, ci era bucuros mai
degrabă că scăpase de boală. N. este reexaminat de medici, care îl
găsesc aproape sănătos şi îl depensionează. Acum el şi-a găsit de lucru
şi este, vorba străzii, bine mersi. Înainte de depensionare însă în
preajma vieţii sale din acel moment s-a creat o mică isterie generată de
amici şi cunoscuţi. N. era sfătuit ce şi cum să facă să-şi
prelungească, fie şi în absenţa bolii, venitul de la bugetul de stat.
„Să ia şi el o sticlă de whisky şi să meargă la doctor să-i facă o
internare de zi, să-i dea la mână că este încă bolnav. Convinge-l tu, că
de mine nu ascultă, când i-am zis nici n-a vrut s-audă“. Aşa mi s-a
adresat un prieten comun într-o seară târziu, la telefon. N-am făcut-o.
Oricum, prietenul meu este de neînduplecat atunci când vine vorba de
ceva care i-ar putea murdări viaţa şi sufletul.
Mai zilele
trecute, N. mă caută la telefon să mi se plângă de faptul că un alt amic
al său i-a reproşat faptul că a refuzat pensia medicală, ba chiar s-a
supărat pe el din cauza asta, pentru că a auzit el că putea s-o
prelungească şi că nu a vrut - adică tot un soi de refuz şi ăsta. N. a
făcut ochii mari şi a rămas fără replică: cum, aşa a ajuns cinstea la
noi, românii? Dacă refuzi să fii corupt într-o ţară coruptă până şi
prietenii cei mai prieteni se leapădă de tine? Pentru că prietenul lui
N. chiar s-a lepădat de el, prin faptul că i-a cerut imperativ să nu mai
spună nimănui povestea asta. Era, adicătelea, îngrijorat că N. s-ar
putea face de râsul lumii dacă lumea ar afla amănunte despre povestea
sa. De parcă cine ştie ce crimă săvârşise şi care, odată aflată, avea
să-l supună oprobiului public.
Să tragem linie şi să concluzionăm.
În ce ţară trăim? În ţara în care, dacă toţi corupţii ar înnebuni, la
propriu, subit şi inexplicabil la un moment dat, singurul nebun ar fi
considerat cel sănătos (incoruptibilul); el ar fi singurul care n-ar mai
avea zile bune în Cetate. Şi chiar aşa se întâmplă la noi: România este
atât de coruptă, de la vlădică la opincă, încât dacă eşti onest, eşti
văzut (şi oamenii au grijă să pună foc şi otravă în priviri) ca oaia
neagră a societăţii. Prietenul prietenului meu n-o fi pus foc şi otravă
în privirile cu care şi-a însoţit dojana lansată împotriva lui N., dar
atitudinea lui indică existenţa unei crime pe care spiritul românesc
şi-o asumă: corupţia a devenit un mod firesc de a fi al românului.
Totuşi, atitudinea lui N. lasă loc speranţei, oricât de firavă ar fi ea.
Atâta timp cât mai există români ca el, oricât de puţini, ţara asta mai
are o şansă. Şi nu spun cuvinte mari!
P.S. O
cunoştinţă nouă a mea, pare-se un om onest, mi-a spus recent, într-o
discuţie tematică: „Astăzi, dacă eşti un om corect nu poţi trăi în
România. N-ai cum. Ori mori, ori ai o viaţă ca vai de ea“. Îl cheamă
George şi are dreptate. Dacă aşa-zisa revoluţie din 1989 era o revoluţie
adevărată cu consecinţe pe măsură, nu aveam acum nevoie de o revoluţie
morală radicală. Pentru că momentul de redeşteptare naţională a
românilor a fost ratat, de fapt redus de protagoniştii lui 1989 la o
mascaradă mascată, acum avem consecinţele mascaradei decembriste. Am
avut şansa istorică să ne reluăm viaţa de la zero. Acum trebuie să ne
ridicăm sufletul din mocirle sordide de neimaginat. Cu atât mai greu, cu
cât însuşi sufletul este mocirlă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu